Când trecea pe lângă lămpile aşezate de-a lungul coridorului, acestea îi aruncau umbra departe, înainte. Fata lungi fitilul lămpii cu ulei, şi cercul de lumină din jurul ei crescu. Stătu nemişcată, cu cartea în poală, iar el se apropie şi apoi i se ghemui alături ca un unchi.

 — Spune-mi ce e o amigdală.

Privirea ei fixându-l.

 — Mereu mi-aduc aminte cum te-ai năpustit afară din spital, urmată de doi bărbaţi.

Fata încuviinţă din cap.

 — Pacientul tău e acolo? Pot să intru?

Clătină din cap că nu, şi continuă să clatine până ce el vorbi din nou.

 — Atunci îl văd mâine. Spune-mi doar unde să mă aşez. N-am nevoie de cearşafuri. E vreo bucătărie pe aici? Ce ciudată călătorie am făcut până să te găsesc.

O dată plecat pe coridor, ea se întoarse la masă şi se aşeză, tremurând. Având nevoie de această masă, de această carte pe jumătate terminată, ca să-şi vină în fire. Un bărbat cunoscut venise cale lungă cu trenul şi urcase pe jos şapte kilometri din sat şi păşise de-a lungul coridorului până la masa aceasta, numai pentru a o vedea. După câteva minute intră în camera englezului şi rămase în picioare lângă el, privindu-l. Lumină de lună stropind frunzişul de pe pereţi. Era singura lumină în care acel trompe l’oeil

Bărbatul pe nume Caravaggio deschide toate ferestrele din cameră, să poată auzi sunetele nopţii. Se dezbracă, îşi masează uşor gâtul cu palmele şi, o vreme, stă întins pe patul nefăcut. Freamătul copacilor, sfărâmarea lunii în peşti de argint săltând pe frunze de ochiul-boului, afară.