Luna îl învăluie ca o piele, ca o peliculă de apă. O oră mai târziu, Caravaggio e pe acoperişul vilei. Acolo sus, în vârf, vede bucăţile bombardate de pe pantele acoperişurilor, cele două pogoane de grădini şi livezi devastate care înconjoară clădirea. Cuprinde cu privirea locul acesta în care se află, în Italia.

* * *

Dimineaţa, lângă fântâna arteziană, pornesc o discuţie precaută.

 — Acum, dacă tot eşti în Italia, ai putea să mai înveţi despre Verdi.

 — Ce? Fata îşi ridică privirea din aşternuturile pe care le spală în fântână.

El îi aminteşte.

 — Mi-ai spus o dată că erai îndrăgostită de el.

Hana îşi pleacă privirea, jenată.

Caravaggio se plimbă prin jur, privind pentru prima dată clădirea, uitându-se în jos de pe verandă în grădină.

 — Da, erai nebună după el. Ne făceai capetele calendar la toţi cu noile tale informaţii despre Giuseppe. Ce om! Perfect în toate privinţele, spuneai. Trebuia să fim cu toţii de acord cu tine, o mândruţă de şaisprezece ani.

 — Mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. Întinde cearşaful spălat peste buza fântânii.

 — Erai o persoană cu o voinţă de fier.

Ea păşeşte peste lespezile de piatră, cu iarbă răsărind prin crăpături. El îi priveşte picioarele în ciorapi negri, rochia subţire, cafenie. Ea se apleacă peste balustradă.

 — Cred că am venit aici pentru Verdi, trebuie să recunosc, ceva în adâncul sufletului m-a îndemnat să vin, pentru Verdi. Şi apoi, desigur, şi tu plecaseşi, şi tata plecase la război… Ia uite şoimii. Vin aici în fiecare dimineaţă, în rest, totul e lovit şi făcut fărâme pe aici. Singura sursă de apă din întreaga vilă e fântâna aceasta. Aliaţii au demontat ţevile de apă când au plecat. Au crezut că asta o să mă convingă să plec şi eu.

 — Ar fi trebuit să pleci. Încă n-au curăţat regiunea. Peste tot sunt bombe neexplodate.

Ea se apropie de el şi îi acoperă cu degetele gura.