— Mă bucur că eşti aici, Caravaggio. Tu şi nimeni altcineva. Nu-mi spune că ai venit ca să încerci să mă convingi să plec.

 — Aş vrea să găsesc un mic bar cu un Wurlitzer

 — El încă mai e în Africa.

O priveşte, aşteptând să spună mai mult, dar nu mai e^: nimic de zis despre pacientul englez. El murmură:

 — Unii englezi iubesc Africa. O parte din mintea lor reflectă întocmai deşertul. Aşa se face că nu se simt străini acolo.

O vede încuviinţând uşor din cap. O faţă îngustă, cu părul tuns scurt, lipsită de masca şi misterul pletelor ei lungi. Măcar pare a fi împăcată în această lume a ei. Fântâna susurând în spate, şoimii, grădina devastată a vilei.

Poate că aşa e cel mai bine să ieşi dintr-un război, gândeşte el. Un bărbat ars de îngrijit, câteva cearşafuri de spălat într-o fântână, o cameră pictată ca o grădină. Ca şi cum tot ce-a mai rămas e o capsulă din trecut, cu mult înainte de Verdi, familia Medici plănuind să construiască o nouă balustradă sau o fereastră, ridicând o lumânare noaptea alături de un arhitect invitat — cel mai bun arhitect al secolului al cincisprezecelea — şi cerându-i să creeze ceva mai potrivit care să încadreze acel peisaj anume.

 — Dacă rămâi, spune ea, o să avem nevoie de mai multă mâncare. Am plantat nişte legume în grădină, avem un sac de fasole, dar ne trebuie nişte pui. Se uită la Caravaggio, ştiindu-i deprinderile din trecut, fără însă a o spune cu voce tare.

 — Mi-am pierdut sângele rece, spune el.

 — O să vin cu tine atunci, se oferă Hana. O facem împreună. Poţi să mă înveţi să fur, să-mi arăţi ce să fac.

 — Nu mă înţelegi. Mi-am pierdut curajul.

 — Cum aşa?

 — Am fost prins. Aproape că mi-au retezat mâinile astea blestemate.

Câteodată, noaptea, când pacientul englez doarme, sau chiar după ce a citit un timp singură alături de camera lui, pleacă în căutarea lui Caravaggio.