Patru ore mai târziu aleargă prin iarbă în ciorapi, cu umbra încolăcită sub el, pictată de lună. Se opreşte pe alee şi păşeşte încet pe pietriş. Se uită în sus, către vila Cosima, către lunile ei pătrate din ferestre. Un palat al amazoanelor.

Razele unor faruri de maşină — ca împroşcate dintr-un furtun — luminează camera în care se află, şi din nou încremeneşte în mers, zărind privirea aceleiaşi femei aţintită spre el, un bărbat mişcându-se deasupra ei, cu degetele încleştate în părul ei blond. Iar ea a văzut, ştie bine, chiar dacă acum e gol puşcă, acelaşi bărbat pe care l-a fotografiat mai devreme, la serata ticsită de lume, căci, din întâmplare, se află în aceeaşi poziţie şi acum, pe jumătate întors, surprins de lumina care-i dezvăluie trupul din întuneric. Razele farurilor alunecă în sus spre un colţ al camerei şi dispar.

Apoi beznă. Nu ştie dacă să se mişte, dacă ea îi va şopti bărbatului care o regulează despre celălalt individ din cameră. Un hoţ fără haine. Un asasin dezbrăcat. Să se apropie — cu mâinile pregătite să frângă un gât — de cuplul de pe pat?

Aude mai departe gâfâielile bărbatului, aude tăcerea femeii — nici o şoaptă — o aude gândind, cu ochii îndreptaţi asupra lui prin întuneric. Mai bine spus gândărind. Mintea lui Caravaggio poposeşte pe acest cuvânt nou, o silabă în plus, sugerând jocul cu un gând, ca atunci când meştereşti în joacă la o bicicletă pe jumătate reparată. Cuvintele sunt înşelătoare, i-a spus o dată un prieten, sunt mult mai înşelătoare decât viorile. Îşi aminteşte părul blond al femeii, panglica neagră din el.

Aude maşina întorcându-se şi aşteaptă un nou duş de lumină.