
Fusese mai greu până îi găsise dormitorul. Intrase în vilă şi se furişase în tăcere pe lângă frescele de pe coridoare. Pe undeva trebuiau să fie dormitoarele, ca nişte buzunare întunecoase ascunse într-un costum aurit. Singurul mod în care putea să treacă de paznici era să nu fie suspectat. Se despuiase şi-şi lăsase hainele într-un strat de flori.
Urcă agale scările, gol, până la etajul al doilea, unde se află paznicii, aplecându-se din şale să hohotească la vreun gând secret, cu faţa aproape la nivelul şoldurilor, dând ghionturi gărzilor apropo de invitaţia primită de el în timpul seratei, cum îi zice, al fresco
Un coridor lung la etajul al treilea. Un paznic lângă scară şi încă unul la capătul celălalt, douăzeci de metri mai încolo, prea departe. Prin urmare, o lungă promenadă teatrală, şi Caravaggio, trebuind acum s-o ducă la bun sfârşit, privit cu tăcută suspiciune şi dispreţ de către cele două gărzi ca două capete de raft într-o bibliotecă, o porneşte arătându-i unuia faţa, altuia fundul, oprindu-se înaintea unui fragment de frescă să se holbeze la un măgar pictat într-o dumbravă. Îşi reazemă capul de zid, aproape aţipind, apoi o porneşte din nou, se împiedică şi imediat îşi revine şi continuă în marş militar. Mâna stângă îi flutură ameţită spre tavan, spre îngeraşii cu fundurile la fel de goale ca al său, un salut spre ei de la un hoţ, un scurt vals şi imaginile pictate plutesc delirant pe lângă el, castele, domuri în alb şi negru, îngeri înălţaţi în zbor în această zi de marţi a războiului; ca să-şi salveze masca şi viaţa, Caravaggio e sus pe scenă, în căutarea unei fotografii în care apare el însuşi.
