Îşi pipăie pieptul gol ca şi cum ar căuta un permis de trecere, îşi apucă penisul şi se face că îl foloseşte ca pe o cheie, să descuie camera păzită. Hohotind, se împleticeşte înapoi, scos din sărite de jalnicul său eşec, şi se strecoară în odaia alăturată, fredonând.

Deschide fereastra şi iese pe balcon. O noapte întunecată, răpitoare. Apoi sare peste balustradă şi se aruncă pe balconul de dedesubt. Abia acum poate intra în camera în care se află Anna şi generalul ei. Doar o undă înmiresmată printre ei, nimic mai mult. Un pas care nu lasă nici o urmă. Lipsit de umbră. Ca în povestea pe care a spus-o odată, demult, copilului cuiva, despre omul care-şi căuta umbra — aşa cum şi el Şi caută acum propria imagine pe o bucată de film.

Înăuntru, simte imediat începuturile unei încleştări erotice. Mâinile bărbatului prin hainele ei, aruncate apoi pe spătare de scaune, scăpate pe podea. Se lasă în jos şi se rostogoleşte pe covor, încercând să simtă orice obiect tare, cum ar fi un aparat de fotografiat, pipăind pielea odăii. Se tăvăleşte în tăcere, în formă de evantai, negăsind nimic. În jur, nici cel mai mărunt grăunte de lumină.

Se ridică în picioare şi îşi flutură braţele încet împrejur, atinge un sân de marmură. Mâna îi coboară de-a lungul unui braţ de piatră — acum înţelege cum gândeşte ea — de care atârnă aparatul de fotografiat agăţat de o curea. Apoi aude maşina şi în aceeaşi clipă e zărit de femeie, răsucindu-se în jetul subit de lumină al farurilor.

Caravaggio se uită la Hana, aşezată înaintea lui, privindu-l în ochi, încercând să-l citească, să-i urmeze şirul gândurilor, aşa cum obişnuia să facă soţia lui.