Când vine ora mesei se aşează înaintea acestei fete şi se uită la ea cum mănâncă.

Cu o jumătate de an mai înainte, de la o fereastră aflată la capătul unui lung coridor, în spitalul Santa Chiara din Pisa, Hana zărise un leu alb. Stătea singur în vârful parapetelor, înrudit prin culoare cu marmura albă de la Duomo şi Camposanto, deşi asprimea şi naivitatea formei sale păreau a aparţine altei ere. Ca un dar lăsat din trecut, care trebuia acceptat. Totuşi, fata îl privise în primul rând ca făcând parte dintre lucrurile care înconjurau acest spital. La miezul nopţii se uita pe fereastră şi îl ştia acolo, în bezna de după sunarea stingerii, şi ştia că va apărea din nou, ca şi ea, în tura de dimineaţă. Se mai uita la cinci sau cinci-şi-jumătate, Şi apoi la şase, să-i zărească silueta şi trăsăturile din ce în ce mai clare. Noapte de noapte, îi era santinelă când îşi făcea rondul printre pacienţi. Chiar şi în timpul bombardamentelor, soldaţii îl lăsaseră la locul său, mult mai preocupaţi de restul superbului complex arhitectonic, cu logica nebună a turnului său înclinat ca un om lovit de şoc.

Clădirile spitalului erau aşezate pe terenurile unei vechi mănăstiri. Grădina ornamentală sculptată de mii de ani de călugări mult prea migăloşi nu mai era tăiată în contururi clare de animale, iar în timpul zilei infirmierele îşi împingeau pacienţii pe scaune cu rotile printre siluetele şterse. Se părea că numai piatra albă era nemuritoare.

Şi infirmierele intrau într-o stare de şoc, cu atâta moarte în jur. Sau chiar pornind de la un lucru mărunt, cum ar fi o scrisoare. Duceau un braţ retezat pe un coridor, sau ştergeau sânge care nu se mai oprea, ca şi cum rana ar fi fost un izvor, şi începeau să nu mai creadă în nimic, să nu se mai încreadă în nimic.