Se destrămau, aşa cum un om care dezamorsează o mină se sfărâmă în secunda în care geografia sa explodează. Aşa cum s-a sfărâmat Hana în spitalul Santa Chiara, când un funcţionar s-a apropiat de ea pe culoarul dintre o sută de paturi şi i-a înmânat o scrisoare care o informa despre moartea tatălui ei.

Un leu alb.

La puţină vreme după aceea dăduse peste pacientul englez — un necunoscut care arăta ca un animal ars, încordat şi întunecat, şi pentru ea era o oază. Iar acum, multe luni mai târziu, el a rămas ultimul ei pacient, în vila San Girolamo, războiul lor este sfârşit, amândoi refuzând să se întoarcă împreună cu ceilalţi în siguranţa spitalelor din Pisa. Toate oraşele de pe coastă, porturi precum Sorrento şi Marina di Pisa, sunt acum pline de soldaţi nord-americani şi britanici aşteptând să fie trimişi acasă. Dar ea şi-a spălat uniforma, a împăturit-o şi a înapoiat-o infirmierelor care plecau. Războiul nu s-a sfârşit peste tot, i s-a spus. Războiul s-a sfârşit. Războiul acesta s-a sfârşit. Războiul de aici s-a sfârşit. I s-a spus că e un fel de dezertare. Nu e dezertare. Voi rămâne aici. A fost prevenită despre minele neexplodate, despre lipsa de apă şi hrană. Ea a urcat scările până la bărbatul ars, pacientul englez, şi i-a spus că rămâne şi ea.

El nu a zis nimic, neputând nici măcar să-şi întoarcă privirea către ea, dar degetele lui s-au strecurat în mâna ei albă, şi când ea s-a aplecat spre el, şi-a cufundat mâna întunecată în părul ei şi l-a simţit răcoros în văile dintre degete.

Câţi ani ai?

Douăzeci.

A fost odată un duce, a spus el, care, pe moarte fiind, a cerut să fie urcat în turnul din Pisa, până la jumătate, ca să moară privind în zare.

Un prieten de-al tatălui meu şi-a dorit să moară dansând în stil Shanghai. Eu nu ştiu dansul ăsta. El însuşi abia auzise despre el.