Cartea îi rămăsese în poală. Îşi dădu seama că, de mai bine de cinci minute, stătea privind ţesutul poros al hârtiei, cuta din colţul paginii 17, îndoită de cineva ca semn de carte. Îşi trecu palma deschisă peste pielea paginii. În mintea ei o forfoteală ca un şoricel în tavan, ca o molie în noaptea din fereastră. Se uită în lungul coridorului, deşi nu mai locuia nimeni acolo, numai pacientul englez şi ea mai erau în vila San Girolamo. Avea destule legume plantate în grădina bombardată de pe dealul de lângă casă, de ajuns pentru hrana lor de zi cu zi, şi un om care venea din când în când din oraş, căruia îi dădea săpun şi cearşafuri şi ce mai rămăsese în acest spital militar în schimbul altor alimente necesare. Nişte fasole, ceva carne. Omul îi mai lăsase două sticle de vin, şi, în fiecare noapte, după ce se întindea alături de englez, când el era adormit, îşi turna reverentios un păhăruţ pe care îl purta cu ea înapoi la masă, alături de camera lui cu uşa deschisă pe trei sferturi, şi din care lua apoi înghiţituri mărunte pe măsură ce se cufunda în cartea deschisă înaintea ei.

Iar cărţile citite cu glas tare pentru englez, ascultate sau nu cu atenţie, aveau fragmente lipsă în plină povestire, ca nişte porţiuni de drum luate de furtună, întâmplări şterse, ca o tapiserie din care roiuri de lăcuste ar fi ros secţiuni întregi, sau ca tencuiala slăbită de bombardamente, căzută dintr-o frescă în toiul nopţii.

Vila locuită acum de ea şi de englez era cam la fel. În unele camere nici nu se putea intra de atâta moloz. Un crater de obuz lăsa luna şi ploaia să intre jos în bibliotecă — unde, într-un colţ, stătea un fotoliu jilav tot timpul.

Cât despre fragmentele lipsă din cărţi, fetei nu-i păsa ce înţelegea englezul. Nu făcea rezumatul capitolelor absente. Deschidea pur şi simplu cartea şi anunţa: „pagina nouăzeci şi şase” sau „pagina o sută unsprezece”. Acesta era singurul punct de reper. Iar acum îi ridică ambele mâini spre faţa ei şi le adulmecă — mirosul de suferinţă rămas încă în ele.