Ţi s-au asprit mâinile, spuse el.

Buruienile şi scaieţii şi săpatul.

Ai grijă. Ţi-am spus câte primejdii sunt.

Ştiu.

Apoi începu să citească.

Tatăl ei o învăţase despre mâini. Despre labele unui câine. De câte ori era singur cu un câine într-o casă, tatăl ei se apleca să-i miroasă pielea de la baza labei. Acesta, spunea ca un expert în băuturi fine, e cel mai măreţ miros din lume! Ce aromă! Ce ecouri de drumeţie! Ea se prefăcea dezgustată, dar laba câinelui era o minune: mirosul ei nu aducea niciodată a murdărie. E o catedrală! exclamase tatăl ei, grădina lui nu-ştiu-cine, câmpul acela de verdeaţă, o plimbare printre ciclame — o esenţă a tuturor cărărilor pe care animalul a umblat în timpul zilei.

O forfoteală în tavan, ca un şoricel, şi fata îşi ridică din nou privirea din carte.

I-au desfăcut masca de ierburi de pe faţă. Ziua eclipsei. O aşteptau. Unde se afla? Ce civilizaţie era aceasta, care înţelegea prezicerile vremii şi luminii? El Ahmar sau El Abyadd, căci trebuie să fi fost unul dintre triburile din nord-vestul deşertului. Aceia care reuşiseră să prindă un om căzut din ceruri, care îi acoperiseră faţa cu o mască din ierburi de oază împletite. Îşi avea acum povara sa de iarbă. Din întreaga lume, grădina lui preferată fusese grădina de iarbă din Kew, cu nuanţele ei diverse şi delicate, ca treptele de culoare ale frasinilor pe un deal.

Privi peisajul întins sub eclipsă. Îl învăţaseră deja să-şi înalţe braţele şi să soarbă în trupul său forţă din univers, aşa cum şi deşertul trage spre sine avioane. Îl purtau într-un palanchin de pânză şi ramuri. Vedea nervurile mişcătoare ale păsărilor flamingo trecându-i prin faţa ochilor în lumina crepusculară a soarelui ascuns.