Fata cunoştea toate aceste pericole când se strecură în cameră, păşind în umbra pe care după-amiaza o lăsa înăuntru. Se opri, dintr-o dată conştientă de propria sa greutate apăsând podeaua de lemn, gândindu-se că probabil era de ajuns pentru a declanşa orice mecanism ar fi fost aşezat acolo. Picioarele afundându-i-se în praf. Lumina scurgându-se înăuntru doar prin gaura zdrenţuită de obuz care se deschidea spre cer.

Cu un trosnet la desprindere, ca şi cum ar fi fost dislocată dintr-un întreg compact, fata scoase Ultimul Mohican, Şi, chiar şi în penumbra odăii, se înveseli la vederea cerului şi a lacului albastru-verzui de pe copertă, a indianului din prim plan. Apoi, ca şi cum ar fi fost cineva în odaie care nu trebuia deranjat, fata păşi de-a-ndăratelea, călcându-şi pe propriile urme, pentru a se şti în siguranţă, dar şi ca parte a unui joc secret, pentru ca, după urme, să pară că intrase în cameră şi că forma ei fizică dispăruse apoi cu desăvârşire, închise uşa şi puse înapoi sigiliul de avertisment.

Se aşeză în firida de la fereastră, în camera pacientului englez, având într-o parte pereţii pictaţi, iar în cealaltă, valea. Deschise cartea. Paginile erau lipite într-o undă împietrită. Se simţi precum Robinson Crusoe găsind o cartel înecată, aruncată pe ţărm şi uscată în nisip. O povestim din anul 1757. Ilustrată de N. C. Wyeth. Ca toate cărţile bune, avea acea pagină cu lista ilustraţiilor, câte un rând de text pentru fiecare dintre ele.

Se cufundă în povestire cu certitudinea că se va desprinde de ea simţind că pătrunsese în vieţile altora, în istorii care se arcuiau peste douăzeci de ani, cu trupul plin de cuvinte şi imagini, ca o trezire din somn sub povara unor vise pierdute în memorie.