E o fiinţă foarte încăpăţânată, dar asta face parte din şarmul ei. Ciudat, este o făptură a obiceiurilor. Cine nu-i fermecat de bucuria ei de a se juca cu obiecte care zac pe jos? Cine nu-i amuzat de frecvenţa nebunească cu care rătăceşte, pe sub consolele din această cameră, lucrurile cu care se joacă? Oare cine? Doar cei foarte acri şi cu inimă de piatră, concluzionă Tuf, clipind repede — o dată, de două ori, de trei ori — iar pe figura lui se citi o furtună emoţională. Sus, Distrugere! mormăi el cu blândeţe, ridicând pisica din poală.

După ce se sculă de pe scaun, se lăsă, cu multă demnitate, în genunchi şi începu să se târască prin încăpere, uitându-se sub console.

— Ce faci? îl întrebă Celise Waan.

— Caut jucăriile pierdute de Distrugere.

— Sângerez, ni se termină aerul, iar tu cauţi jucăriile pisicii! exclamă, exasperată, femeia.

— Cred că v-am spus prea multe, comentă Tuf.

Scoase de sub consolă o mână de obiecte mărunte, apoi alta. După ce vârî braţul dedesubt şi scotoci sistematic, se ridică, îşi adună prada, se scutură şi începu să sorteze ceea ce găsise în praf.

— Interesant! făcu el.

— Ce-ai spus?

— Acestea sunt ale dumneavoastră, se adresă el lui Celise Waan, înmânându-i alt inel şi două stilouri. Acestea sunt ale mele, continuă el, punând deoparte alte două stilouri, trei crucişătoare roşii, un cuirasat galben şi un port stelar argintiu. Iar acesta, presupun, e al dumneavoastră, îi spuse el lui Lion, întinzându-i un cristal şlefuit, de mărimea unei unghii.

Lion sări în picioare:

— Cipul!

— Într-adevăr, zise Haviland Tuf.

Urmă un moment de încordare nesfârşită, după ce Tuf lansase cererea de acostare. O crăpătură subţire se ivi în mijlocul cupolei negre, imense. Apoi alta, perpendiculară pe prima. După aceea a treia, a patra şi încă altele. Cupola se spintecă într-o sută de felii înguste, care se lăsară pe carcasa Arcei.