— Vicisitudinile vieţii, comentă Tuf, ne obligă uneori să acceptăm ceea ce nu ne place.

Sasul le făcu probleme. Era o ieşire mică, pentru cazuri de necesitate, cu comenzi manuale. Nu întâmpinaseră nici o rezistenţă în deschiderea uşii exterioare, pe care o trăseseră în urma lor, după ce intraseră. Dar uşa interioară însemnase cu totul altceva.

Atmosfera pătrunsese în încăpere de îndată ce panoul de afară se închisese ermetic. Panoul interior se blocase. Rica Dawnstar încercă prima să deschidă uşa, dar roata imensă din metal refuză să se învârtă, iar clanţa să se clintească.

— DĂ-TE DIN DRUMUL MEU! zise Kaj Nevis, cu vocea transformată într-un croncănit neplăcut de circuitele de comunicaţii neumane din costumul de luptă şi adusă la o intensitate asurzitoare de difuzoarele exterioare.

Trecu pe lângă Rita, provocând un zăngănit puternic al podelei, când călcă pe ea cu tălpile-i imense, ca nişte farfurii. Braţele superioare apucară roata şi o răsuciră. Volanul rezistă un moment, apoi se rupse.

— Bună treabă! râse Rica, în difuzorul ei.

Kaj Nevis tună ceva neinteligibil. Apucă după aceea clanţa şi încercă s-o mişte, dar reuşi s-o rupă şi pe ea.

Anittas se apropie de mecanismul încăpăţânat al broaştei.

— Un set de butoane pentru cod, arătă el. Dacă am tasta codul corect, uşa s-ar deschide automat. Există şi un terminal de calculator. Dacă m-aş conecta la el, poate aş reuşi să găsesc codul în sistem.

— CINE TE OPREŞTE? întrebă Kaj Nevis, în vreme ce vizorul lui sclipea ameninţător.

Anittas îşi ridică braţele, neajutorat. Cu părţile organice ale trupului acoperite de albastrul argintiu al costumului, cu ochii din metal privind prin plasticul transparent, arăta, mai mult ca niciodată, a robot. Kaj Nevis, uriaş pe lângă el, părea un robot mai mare.

— Costumul acesta, zise Anittas, nu-i proiectat ca lumea. Nu mă pot conecta dacă nu-l scot.