Abia când se convinse că era în siguranţă începu Rica Dawnstar să exploreze aglomerarea de încăperi. Existau plăci luminoase, încorporate în pereţi. Unele răspundeau la atingerea mâinii ei, altele nu. Îşi lumină calea, acolo unde reuşi. Prima zonă prin care trecu fusese pentru locuit — camere mici, de dormit, dispuse de-a lungul unor coridoare înguste, fiecare având un pat, o masă, o consolă de calculator, un ecran de comunicaţii. Unele încăperi erau goale, sterilizate. În altele găsi paturile nestrânse, haine aruncate pe podea. Pretutindeni domnea curăţenia, de parcă locatarii s-ar fi mutat cu o noapte înainte. Sau, poate, Arca ţinuse partea aceea a navei închisă ermetic, neatinsă, în rezervă, iar sosirea lor o activase, într-un fel.

Zona următoare nu avusese acelaşi noroc. Aici, camerele erau pline de praf şi resturi, iar într-una găsi un schelet străvechi, o femeie întinsă pe un pat, care se transformase, cu secole în urmă, în resturi fără formă. Ce schimbări putea produce un pic de aer! gândi Rica.

Coridoarele dădeau în alte coridoare, mai largi. Se uită în magazii; în încăperi pline cu echipament sau înţesate cu lăzi goale; în laboratoare albe, imaculate, înşirate la nesfârşit pe ambele părţi ale unui culoar la fel de lat ca bulevardele din Shandicity. Apoi, ajunse la intersecţia cu un coridor şi mai mare. Ezită, nesigură pentru moment, şi îşi scoase arma. „Acesta-i drumul către camera de comandă” — îşi zise ea — „sau, oricum, către ceva important.” Păşi pe calea principală, observând ceva la colţ: nişte forme vagi, înghesuite în nişe mici din perete. Rica se îndreptă, cu grijă, spre ele.