Bărbatul se întoarse, agitând lanterna, iar umbrele dansară nebuneşte pe pereţii încăperii.

— Tuf, unde eşti? Tuf!

Dar Haviland Tuf dispăruse.

Uşa de ia camera calculatorului refuza să se deschidă. Kaj Nevis dădu cu piciorul în ea. Metalul se îndoi spre centru, iar partea de sus a tăbliei ieşi din uşor. Nevis izbi iar şi iar, piciorul învelit în armură lovind cu o forţă uluitoare metalul mai subţire al uşii. Apoi împinse din drum resturile deformate ale barierei şi intră, ţinându-l pe Anittas în braţele inferioare.

— ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA AFURISIT! bubui el. Anittas gemu.

În staţia secundară se auzea un zumzăit subţire, subsonic, ca un bâzâit al fricii. Luminiţe colorate clipeau ici, colo, ca nişte licurici.

— La circuit, spuse Anittas, făcând o mişcare fără vlagă cu mâna, care putea fi un gest sau un spasm. Conectează-mă la circuit, repetă el.

Părţile lui organice arătau groaznic: pielea, acoperită de un strat de sudoare neagră; stropi de umezeală, lucitori, ca abanosul lichid, îi ţâşneau din fiecare por; din nas i se scurgeau mucozităţi; urechea organică îi sângera. Nu putea sta în picioare sau merge, iar vorbirea părea a i se fi deteriorat în aceeaşi măsură. Lucirea mată, roşie, a vizorului costumului de luptă îi dădea o culoare stacojie, care-l făcea să arate şi mai rău.

— Grăbeşte-te, îi spuse lui Nevis. Circuitul, te rog, conectează-mă la circuit!

— TACI SAU TE ZVÂRL AICI!

Anittas se cutremură, de parcă intensitatea mărită a vocii celuilalt I-ar fi izbit fizic. Kaj Nevis se uită prin cameră, până descoperi instalaţia de interfaţare. Cără cibertehul acolo şi-l aşeză pe un scaun din plastic alb, care părea să reprezinte o continuare a consolei şi instalaţiei de comandă. Anittas gemu.