— TACI! repetă Nevis.

Trase de braţul cibertehului, aproape smulgându-i-l din umăr. Reuşea cu greu să-şi aprecieze puterea în costumul ăla blestemat, iar manipularea fină era dificilă, dar n-avea de gând să-l scoată — fi plăcea costumul, da! Anittas se văită iar. Nevis îl ignoră, desfăcu degetele din oţel albastru ale tehului şi le vârî în interfaţă.

— GATA! zise el şi se dădu înapoi.

Anittas se prăbuşi în faţă, izbindu-se cu capul de metalul şi plasticul consolei. Gâfâia, cu gura deschisă. Din ea se scurgea sânge amestecat cu un lichid dens, negru, uleios. Nevis se încruntă. Îl adusese aici prea târziu? Cibertehul ăsta blestemat avea de gând să crape?

Apoi lumina pâlpâi, iar zumzetul subţire, nebunesc, crescu în intensitate, în timp ce luminiţele colorate se tot stingeau şi se aprindeau. Anittas se conectase.

Rica Dawnstar înainta pe coridorul principal, simţindu-se degajată, în ciuda a tot ce se întâmplase, când bezna din faţa ei deveni o luminozitate incandescentă. Deasupra, panourile se trezeau din somnul îndelung, unul după altul, kilometri în şir, transformând noaptea într-o zi atât de strălucitoare că, pentru moment, o durură ochii.

Uimită, se opri şi urmări valul de lumină întinzându-se spre infinit. Se uită în urmă. Coridorul din care venise rămăsese încă învăluit în întuneric.

Observă ceva ce nu putuse remarca înainte, în beznă. Pe podeaua culoarului se aflau şase linii subţiri, paralele — dungi de ghidaj, din plastic transparent: roşie, albastră, galbenă, verde, argintie, purpurie. Fără îndoială, fiecare conducea undeva. Păcat că nu ştia unde…

În timp ce privea, dâra argintie începu să lucească, din cauza unei lumini interioare. Se întindea în faţa ei ca o panglică subţire de argint, scânteietoare. Simultan, panourile de deasupra se întunecară. Rica se încruntă şi-şi conduse scuterul câţiva metri înainte, ieşind din penumbră şi revenind în lumină. Dar când se opri, lumina se stinse din nou. Panglica argintie de pe podea pâlpâia cu insistenţă.