— Nu, zise, încăpăţânată, Celise. Sunt obosită. Nu-mi place. Rămân aici.

— Ţi-am dat un ordin, deveni nerăbdător Jefri Lion.

— Aiurea! Nu-mi poţi da ordine! Eu sunt o înţeleaptă, cu grad plin, iar tu doar un cercetător asociat.

— Aici nu suntem în Centru, se enervă Lion. Vii?

— Nu! replică ea, stând în mijlocul coridorului şi încrucişându-şi braţele.

— Foarte bine! Mult noroc!

Jefri Lion îi întoarse spatele şi se luă, singur, după lumina de ghidaj portocalie. În urmă, imobilă, armata lui încăpăţânată şi posacă îl privea cum pleacă.

Haviland Tuf ajunsese într-un loc bizar.

Călătorise prin întuneric fără sfârşit, prin coridoare înguste, cărând trupul fără viaţă al lui Ciupercă, abia gândind, fără vreun plan sau vreo destinaţie anume. În cele din urmă, ieşise dintr-un coridor în ceea ce părea a fi o peşteră întinsă. Pereţii se îndepărtau de el, în toate părţile. II înconjurase bezna goală, iar paşii cizmelor sale produseră ecou, reflectat de zidurile aflate la distanţă. Se auzeau zgomote în întuneric — un bâzâit jos, la limita audibilului, şi un sunet mai puternic, un plescăit de lichid, ca fluxul şi refluxul unui ocean subteran nesfârşit. Haviland Tuf îşi reveni. Se rătăcise pe o navă cosmică antică, numită Arca, era înconjurat de ticăloşi, iar Ciupercă murise de mâna lui…

Merse mai departe. Nu ştia cât. Paşii lui răsunau. Podeaua era plană, goală; părea a continua veşnic. Într-un târziu, nimeri peste ceva, în întuneric. Se mişcase încet, aşa că nu se lovi, dar îl scăpă pe Ciupercă. Pipăi în faţă, încercând să-şi dea seama ce fel de obiect 11 oprise, dar prin stofa mănuşilor simţea doar că dăduse de ceva întins, curbat.

În momentul acela se aprinse lumina.

Haviland Tuf nu avu parte de o explozie de lumină — în locul acela lumina era ceţoasă, mohorâtă, atenuată. Venea de sus, aruncând umbre negre pretutindeni, dând ariei luminate o culoare bizară, verzuie, de parcă ar fi fost acoperită cu un soi de muşchi fosforescent.