Dinăuntru, plutind, nenăscut şi totuşi viu, tyrannosaurul se uita drept la el.

În circuit, nu exista durere. În circuit, nu avea trup. În circuit, era doar minte, minte pură, albă, era parte dintr-un întreg uriaş, puternic, infinit mai mare decât el, mai mare decât oricine. În circuit, era mai mult decât uman, mai mult decât ciborg, mai mult decât o simplă maşină. În circuit, era un fel de zeu. Timpul nu însemna nimic, iar el era iute ca gândul, iute ca deschiderea sau închiderea unui circuit din siliciu, iute ca mesajele care alergau de-a lungul tendoanelor superconductibile, iute ca fulgerarea microlaserelor ce-şi ţeseau pânza invizibilă în matricea centrală. În circuit, avea o mie de urechi, o mie de ochi şi o mie de mâini care puteau strânge pumnul şi izbi. În circuit, putea fi pretutindeni, simultan.

Era Anittas. Era Arca. Era ciberteh. Era mai mult de cinci sute de staţii satelite şi monitoare, era douăzeci de Imperiale 7400 ce conduceau cele douăzeci de sectoare ale navei prin intermediul a douăzeci de substaţii răspândite în interiorul ei, era maestru de luptă, descifrator de coduri, astrogator, doctor al saltului, centru medical, jurnalul navei, bibliotecar, bio-bibliotecar, microchirurg, operator al clonelor, întreţinere şi reparaţii, comunicaţii şi apărare. Era tot hardware-ul şi tot software-ul, sistemele anexă şi toate sistemele anexă de gradul doi şi trei. Era în vârstă de douăsprezece veacuri, lung de treizeci de kilometri, iar inima lui era matricea centrală, doar de doi metri pătraţi, dar infinită ca mărime. Pătrundea ici, colo, pretutindeni. Se mişca, iar conştiinţa lui gonea de-a lungul circuitelor, ramificându-se, dansând, călărind pe raze laser. Cunoaşterea curgea în el ca un torent, ca un fluviu sălbatic, cu toată puterea rece, albă, dulce, continuă, a cablurilor de voltaj înalt. El era Arca. Era Anittas. Şi murea.