Când eram mică tânjeam să fiu prințesă și să trăiesc fericită până la adânci bătrâneți, se gândi ea. Pe atunci n-aveam de unde să știu că viața mea va face chiar și basmele să pară ceva banal.
Puse la loc pe raft discul-carte și se întoarse pe fotoliu. Și acum, își spuse trecând absentă în revistă camera, când credeam că această viață incredibilă s-a sfârșit, se pare că mi s-au dat cel puțin câteva zile în plus.
Se gândi din nou la Richard și dorul intens de a-l vedea reveni. Noi doi am împărțit multe, Richard al meu. Sper să-ți simt atingerea, să-ți aud râsul, să-ți văd chipul. Dar dacă nu, voi încerca să nu mă plâng. Viața mea și-a căpătat deja porția de miracole.
2
Eleanor Wakefield Turner ajunse la marea sală publică din Orașul Central la șapte treizeci dimineața. Deși execuția era programată să aibă loc abia la opt, pe scaunele din față se adunaseră deja vreo de treizeci de persoane, majoritatea stând tăcute. O echipă de televiziune se învârtea în jurul scaunului electric de pe scenă. Execuția urma să fie transmisă în direct, dar polițiștii din aulă așteptau totuși să se umple sala, deoarece guvernul îi încurajase pe cetățenii Noului Eden să asiste personal la moartea fostului lor guvernator.
În seara precedentă, Ellie avusese o mică ceartă cu soțul ei, Robert Turner.
— Ellie, scutește-te de durerea asta, îi spusese el când îl anunțase că intenționează să asiste la execuție. Faptul de a-ți vedea mama pentru ultima dată nu poate să merite groaza de a o urmări murind.
Însă Ellie știa ceva ce Robert nu știa. În timp ce-și ocupa locul în aulă, Ellie încercă să-și controleze sentimentele puternice. Pe chipul meu nu trebuie să se vadă nimic, își spuse ea, nici în limbajul trupului meu.Nici cel mai mic indiciu. Nimeni nu trebuie să bănuiască faptul că știu ceva despre evadare. Mai multe perechi de ochi se întoarseră brusc să se uite la ea. Ellie simți că i se strânge inima, apoi își dădu seama că cineva o recunoscuse și că era întru totul firesc să fie privită cu curiozitate.