Jala Wo plecă ultima.

— Ei, îi spuse Kress când rămaseră singuri, se pare că regii mei de nisip au succes.

— Arată bine, zise Wo. Sunt deja mai mari decât ai mei.

— Da, încuviinţă Kress. Cu excepţia portocaliilor.

— Am remarcat asta, replică Wo. Par mai puţin numeroşi, iar castelul lor e cam ponosit.

— Ce să-i faci, cineva trebuie să piară, declară Kress. Portocaliii au apărut cu întârziere şi au întârziat şi cu organizarea. Din cauza asta au avut de suferit.

— Scuzaţi-mă, spuse Wo, dar îmi permiteţi să vă întreb dacă daţi suficientă mâncare regilor dumneavoastră de nisip?

Kress dădu din umeri.

— Mai postesc şi ei din când în când. Le stimulează ferocitatea.

Wo se încruntă.

— N-are nici un rost să-i înfometaţi. Lăsaţi-i să se războiască la timpul lor, din motivele lor. Aşa le stă în fire şi veţi putea asista la conflicte de o subtilitate şi complexitate admirabile. Un război permanent, provocat de foame, este ceva primitiv şi degradant.

Simon Kress răspunse Jalei Wo:

— Te afli în casa mea, Wo, şi aici eu singur hotărăsc ce-i degradant. Am hrănit regii de nisip aşa cum m-ai sfătuit şi nu s-au luptat.

— Trebuie să aveţi răbdare.

— Nu, se împotrivi Kress. În definitiv, eu sunt stăpânul şi zeul lor. De ce să le aştept mobilurile? Nu se războiau cât voiam eu. Am corectat situaţia.

— Înţeleg, rosti Wo. O să discut problema cu Shade.

— Asta nu-i treaba dumitate, şi nici a lui, se răsti Kress.

— În cazul acesta nu-mi mai rămâne decât să vă spun noapte bună, răspunse cu resemnare Wo. Dar în pragul uşii, în timp ce-şi îmbrăca pelerina, îl ţintui cu o ultimă privire dezaprobatoare. Priviţi-vă chipurile domnule Kress, îl preveni ea. Priviţi-vă chipurile.