Pe urmă formă numărul Idiei Noreddian.

— Idi, fii bună şi treci pe la mine deseară, cu echipamentul tău holografic. Vreau să înregistrez o bătălie cu regii de nisip. Un cadou pentru cineva drag.

În noaptea în care făcură înregistrarea, Simon Kress stătu treaz vreme îndelungată. Absorbi, în senzorium, o nouă dramă controversată, luă o mică gustare, fumă vreo două beţigaşe euforice şi destupă o sticlă de vin. Apoi, cuprins de o profundă încântare faţă de propria-i persoană, se duse în salon, cu paharul în mână.

Luminile erau stinse. Licărul roşu al terariului dădea penumbrei o nuanţă sângerie, bolnavă. Kress se apropie să-şi inspecteze domeniul. Era curios să vadă cum se descurcau negrii cu reparaţiile la castel. Căţeluşul îl lăsase în ruine.

Reconstrucţia mergea bine. Dar în timp ce examina lucrările prin ochelarii cu lupe, privirea i se opri asupra chipului de pe zid. Tresări.

Se dădu îndărăt, clipi, trase o înghiţitură zdravănă de vin şi privi din nou.

Chipul cioplit era chipul lui. Dar arăta altfel, total schimonosit. Avea obrajii buhăiţi şi porcini, iar surâsul se preschimbase într-un rânjet hâd. Părea incredibil de hain.

Iritat, Kress dădu ocol bazinului pentru a controla celelalte castele. Fiecare înfăţişa o imagine uşor diferită dar, în ultimă instanţă, toate erau la fel.

Portocaliii renunţaseră la majoritatea detaliilor, dar rezultatul rămânea tot monstruos şi primitiv: o gură de brută şi ochi tâmpi.

Roşii îi conferiseră un soi de zâmbet satanic, spasmodic. Colţurile gurii păreau să joace în mod straniu, dizgraţios.

Albii, preferaţii lui, ciopliseră un zeu crud şi idiot.

Turbat de mânie, Simon Kress împroşcă în odaie cu vinul rămas în pahar.

— Îndrăzniţi, scrâşni el printre dinţi. N-am să vă mai dau de mâncare o săptămână, ticăloşilor… (Vocea îi deveni stridentă.) Vă-nvăţ eu minte!

Ştia ce să facă.