Îl conduse pe Kress printre tejghelele radiante, de-a lungul unul pasaj cufundat în ceaţă, sub falsul cer înstelat. Traversară un zid de pâclă, pătrunseră într-un alt sector al magazinului şi se opriră în faţa unui bazin mare, acoperit cu plastic. Un acvariu, gândi Kress.

Wo îi făcu un semn să se apropie.

Îi dădu ascultare şi văzu că se înşelase. Era un terariu. În interior, pe o suprafaţă de vreo doi metri pătraţi, se afla un deşert în miniatură. Nisip gălbui, bătând în roşcat sub o lumină roşiatică. Roci: bazalt, cuarţ, granit. În fiecare colţ al bazinului se înălţa un castel.

Kress clipi, privi mai atent şi se corectă: de fapt, se înălţau numai trei castele. Al patrulea stătea într-o rână — surpat, ruinat. Celelalte trei erau grosolane dar intacte, durate din piatră şi nisip. Pe parapetele lor şi pe sub porticurile rotunjite mişunau creaturi mărunte. Kress îşi lipi faţa de peretele din plastic.

— Insecte? întrebă.

— Nu, răspunse Wo. O formă de viaţă mult mai complexă. Şi mai inteligentă. Fiinţe cu un grad de isteţime considerabil superior celui al măcelarului dumneavoastră. Li se spune regi de nisip.

— Insecte, decretă Kress, retrăgându-se de lângă bazin. Nu-mi pasă cât sunt de complexe. (Se încruntă.) Şi, te rog, nu încerca să mă îmbrobodeşti vorbindu-mi despre inteligenţă. Vietăţile astea-s prea mici ca să posede altceva decât un creier foarte rudimentar.

— Inteligenţa lor este colectivă, spuse Wo. Au ceea ce se numeşte spirit de stup. De castel, în cazul de faţă. De fapt, în bazin nu sunt decât trei organisme. Al patrulea a murit. După cum puteţi observa, castelul său s-a prăbuşit.

Kress se întoarse spre bazin.

— Spirit de stup, zici? Interesant. (Se încruntă iarăşi.) Totuşi, nu-i decât un furnicar supradimensionat. Mă aşteptam la ceva mai deosebit.

— Poartă războaie.

— Războaie? Hmmm. Kress privi din nou.