De la descoperirea lui Ceres, cea mai mare din lumile minuscule ale asteroizilor, survenită în chiar prima zi a secolului nouăsprezece, se scurseseră peste o sută şi douăzeci de ani pentru înregistrarea primilor o mie de asteroizi. Cîteva sute fuseseră descoperiţi, pierduţi şi redescoperiţi, constituind un asemenea furnicar încît un astronom exasperat îi denumise ”paraziţii cerurilor”. Ar fi rămas însă uluit aflînd că PAZA SPAŢIALĂ ţinea în prezent evidenţa unei jumătăţi de milion.

Numai cei cinci giganţi, Ceres, Pallas, Junona, Eunomia şi Vesta, depăşeau în diametru două sute de kilometri; imensa majoritate erau doar nişte bolovani mai mari care şi-ar fi găsit locul într-un părculeţ. Aproape toţi se deplasau pe orbite aflate dincolo de Marte; PAZA SPAŢIALA se interesa numai de puţinii ce se apropiau de Soare atît cît să prezinte un pericol potenţial pentru Pămînt. Iar în toată istoria viitoare a Sistemului Solar, nici măcar unul dintr-o mie de asteroizi nu urma să treacă la mai puţin de un milion de kilometri de Pămînt.

Obiectul catalogat iniţial 31/439, după anul şi ordinea descoperirii sale, a fost detectat încă pe cînd se afla în afara orbitei lui Jupiter. Poziţia lui nu reprezenta un lucru neobişnuit; mulţi asteroizi treceau dincolo de Saturn, înainte de a reveni către stăpînul lor îndepărtat, Soarele. Iar Thule II, cel mai depărtat, ajungea atît de aproape de Uranus, încît putea fi confundat cu un satelit rătăcit al planetei.

Cu toate acestea, un contact radar la o asemenea distanţă era fără precedent; în mod limpede, 31/439 avea o mărime ieşită din comun. Analizînd intensitatea ecoului, calculatoarele i-au apreciat diametrul la minimum patruzeci de kilometri; un astfel de gigant nu mai fusese descoperit de o sută de ani. Părea însă incredibil că fusese ignorat atîta vreme…