— Ah! Dar ce înseamnă asta!

Izbucnirăm toţi deodată în exclamaţii de uimire. Căci, timp de cîteva momente, cu toţii furăm învîrtiţi prin sală, ca nişte fire de praf măturate de vînt. Şi avurăm toţi aceeaşi senzaţie înspăimîntătoare, de vid interior, de ameţeală, de pierdere aproape totală a noţiunii de sus şi jos. Agăţîndu-mă de mobile, mă dusei la fereastră. Nu, eram nebun!

Stelele păreau că dansează o sarabandă deşuchiată, aşa cum ar fi făcut-o imaginea lor într-o undă agitată de apă. Ele se legănau, se măreau, se stingeau, apoi iarăşi apăreau, alunecau brusc dintr-un loc într-altul.

— Priviţi! strigai eu.

— A sosit sfîrşitul lumii, gemu Massacre.

— Şi eu cred că într-adevăr ne-a sosit sfîrşitul — îmi suflă Michel. Şi simţii cum degetele lui mi se înfigeau în umăr.

Lăsai ochii în jos, obosiţi de dansul stelar.

— Munţii!

Vîrfurile munţilor dispăreau! Cei situaţi mai aproape erau încă intacţi, dar cei mai îndepărtaţi, colo la stînga, fuseseră retezaţi tot atît de perfect ca o bucată de brînză tăiată cu cuţitul. Şi toate acestea păreau că se prăvălesc asupra noastră!

— Sora mea! ţipă deodată Michel cu o voce răguşită şi se repezi spre uşă.

Îl văzui urcînd, cu paşi imenşi şi nesiguri, mai mari de 10 m fiecare, pe poteca ce ducea la Observator. Cu creierul ca golit, dincolo chiar de senzaţia de spaimă, înregistram fenomenul. Părea că o lamă uriaşă venea spre noi, de sus în jos, o lamă invizibilă, deasupra căreia totul dispărea.

Toate acestea durară, poate, douăzeci de secunde. Auzeam exclamaţiile înăbuşite ale tovarăşilor mei. Văzui pe Michel dispărînd ca o furtună în Observator. Deodată, brusc, pieri şi Observatorul! Mai avui timpul să văd, la sute de metri în jos, cum muntele fu retezat dintr-o dată, ca de un brici uriaş, arătîndu-şi straturile ca pe o imensă diagramă geologică.