De bine, de rău, ridicarăm masa cea mare şi-l întinserăm pe ea pe Breffort. Vandal îi ajută lui Massacre.

Deodată, îmi dădui seama că nu mă interesasem încă de soarta unchiului meu. Uşa Observatorului era deschisă, dar nu se vedea nici o mişcare acolo.

— Mă duc să văd, zisei eu şi plecai şchiopătînd.

Pe cînd înconjuram casa, apăru grădinarul, moş Anselme, pe care-l uitasem cu totul. Era rănit la faţă şi sîngera abundent. Îl trimisei să fie pansat şi îngrijit. Ajuns la Observator urcai scara. Cupola era goală, telescopul cel mare părăsit. În birou, Menard îşi potrivea ochelarii cu un aer mirat.

— Unde-i unchiul meu? îi strigai.

În timp ce-şi freca sticlele ochelarilor cu batista, el îmi răspunse :

— Cînd s-a întîmplat fenomenul, au vrut să iasă afară şi acum nu ştiu unde sînt.

Mă repezii afară strigînd:

— Unchiule! Michel! Martine!

Un "ohe" îmi răspunse. În dosul unui morman de stînci prăvălite, găsii pe unchiul meu stînd jos, rezemat de un bloc de piatră.

— Are glesna scrîntită, îmi explică Martine.

— Şi Michel?

Cu toată gravitatea situaţiei, admirai rotunjimea umărului ei frumos sub rochia sfîşiată.

— S-a dus să aducă apă de la izvor.

— Ei bine, unchiule, cum îţi explici dumneata toate acestea?

— Ce vrei să-ţi spun? Nu pricep nimic. Dar ceilalţi ce fac?

Îl pusei la curent.

— Va trebui să mergem jos în sat, să vedem ce s-a întîmplat şi acolo, reluă el.

— Din nenorocire, soarele apune.

— Soarele apune? Nicidecum, eu văd că abia răsare.

— Apune, unchiule dragă. Mai adineauri, era mult mai sus pe cer.

— Ah! Vrei să vorbeşti de acest biet lampion arămiu? Priveşte mai bine în spatele tău!