A descrie avalanşa de sentimente ce se abătură atunci asupra mea, nu, nu o pot face! În mod inconştient, cu toată strania ei desfăşurare, eu asimilasem catastrofa la normele terestre: pustiire din cauza unui flux puternic, cutremure, erupţii, Şi mă găseam deodată în faţa acestui fapt imposibil, nebunesc, dar real totuşi: mă aflam pe o planetă luminată de doi sori! Nu, nu voi putea descrie niciodată spaima înnebunitoare care puse stăpînire pe mine. Încercam să neg evidenţa.

—  Dar… sîntem cu toate acestea pe Pămînt! Iată muntele, şi Observatorul, şi satul colo, jos!

— Este sigur că stau pe o porţiune a Pămîntului, răspunse unchiul meu. Dar ar trebui să fiu prea neştiutor în astronomie ca să nu cunosc un fapt de o asemenea importanţă: sistemul nostru solar nu are decît un singur soare, şi aici sînt doi sori!

— Dar atunci, unde ne aflăm oare, unchiule?

— Nu ştiu nici eu nimic, ţi-am mai spus-o odată. Ne aflam toţi trei în Observator. Observatorul s-a clătinat puternic; am crezut că e vorba de un cutremur de pămînt şi am ieşit afară, noi doi, Martine şi cu mine. L-am găsit pe Michel pe scară şi am fost cu toţii azvîrliţi afară. Ne-am pierdut cunoştinţa şi nu am mai văzut nimic.

— Eu, eu am văzut totul, spusei tremurînd. Am văzut munţii dispărînd, ba chiar şi Observatorul învăluit de o lumină lividă. Apoi m-am pomenit azvîrlit afară şi eu, la rîndul meu, iar Observatorul era acum din nou aici, la locul lui!