— Şi cînd te gîndeşti că din patru astronomi, nici unul n-a asistat la desfăşurarea fenomenului, se văicărea unchiul meu.

— Michel a văzut începutul. Dar unde o fi el oare? Întîrzie cam mult…

— Într-adevăr, aşa e, zise Martine. Mă duc să văd ce-i cu el.

— Nu, eu trebuie să mă duc. Dar, unchiule, fie-ţi milă, spune-mi, unde crezi că ne aflăm?

— Îţi mai repet încă o dată că nu ştiu nimic. Dar cu siguranţă că nu ne mai aflăm pe Pămînt. Nici măcar în Universul nostru, poate, adaogă el cu jumătate glas.

— Şi atunci Pămîntul? E pierdut pentru noi?

— Tare mă tem că e pierdut! Dar ocupă-te mai degrabă să-l găseşti pe Michel.

Abia făcusem cîţiva paşi, că îl şi văzui. Era însoţit de doi oameni, unul brun, ca de vreo treizeci de ani, celălalt roşcovan, părînd cu zece ani mai mare decît primul. Michel făcu prezentările, ceea ce mi se păru de-a dreptul comic, date fiind încercările prin care trecusem. Unul era Simon Beuvin, inginer electrician şi celălalt, Jacques Estranges, inginer metalurgist, directorul uzinei.

— Veneam tocmai să vedem ce s-a întîmplat, zise Estranges. Am coborît mai întîi în sat, unde echipele de ajutor s-au şi organizat cu repeziciune. Am trimis şi pe muncitorii noştri să-i ajute. Biserica s-a prăbuşit. Primăria a îngropat sub dărîmături pe primar cu întreaga lui familie. Din primele rapoarte reiese că am avea vreo 50 de răniţi, dintre care unii destul de grav. 11 morţi, în afară de primar şi de familia sa. Totuşi majoritatea caselor au rezistat.

— Dar la dumneavoastră, la uzină? întrebă unchiul meu.

— Puţine pagube. Ştiţi, casele astea prefabricate sînt atît de uşoare, încît sînt de neclintit. Cîteva maşini desprinse de platforma lor în uzină, atît. Soţia mea are cîteva tăieturi nu prea adînci. Ea este singurul nostru rănit, răspunse Beuvin.

— Avem cu noi un chirurg. Vi-l vom trimite în sat, zise unchiul meu.