Apoi, întorcîndu-se către Michel şi către mine:

— Ajutaţi-mă, voi doi. Vreau să mă duc acasă. Martine, condu-l pe Menard. Veniţi cu noi, domnilor.

Cînd ajunserăm acasă la unchiul meu, văzurăm că Vandal şi Massacre lucraseră foarte bine. Totul era din nou în ordine. Pe două paturi se odihneau fratele meu şi Breffort. Massacre îşi pregătea trusa.

— Mă duc jos în sat să văd cu ce le pot fi de folos, zise el. Trebuie să fie mult de lucru pentru mine.

— Într-adevăr, răspunse unchiul meu. Aceşti domni tocmai vin de acolo; sînt mulţi răniţi.

Mă aşezai alături de patul lui Paul.

— Cum te mai simţi, prietene?

— Bine. Abia dacă mă doare puţin piciorul.

— Dar Breffort?

— Şi el e mai bine. Şi-a revenit din leşin. Rana lui este mai puţin gravă decît ne-am fi putut teme.

— Atunci, eu cobor în sat, spusei.

— Foarte bine faci, zise unchiul meu. Duceţi-vă şi voi cu el, Michel, Martine, Vandal. Menard şi cu mine vom sta de veghe aici.

Plecarăm. Pe drum întrebai pe ingineri:

— Se cunoaşte oare întinderea catastrofei?

— Nu. Trebuie să aşteptăm. Să ne ocupăm mai întîi de sat şi de cele cîteva ferme învecinate. Vom cerceta pe cele mai îndepărtate, după aceea.

Uliţa principală era aproape în întregime acoperită de casele prăbuşite. Celelalte uliţe, perpendiculare, erau aproape intacte. Stricăciunile atinseseră punctul lor maxim în piaţa din centrul satului, unde Primăria şi Biserica nu mai erau decît o grămadă de ruine. Pe cînd soseam, tocmai era scos de sub dărîmături corpul primarului. Eu remarcai printre echipele de salvare un grup de oameni, a căror muncă era mai bine coordonată. În aceeaşi clipă, un om se desprinse din acest grup şi veni spre noi.

— În sfîrşit, ne sosesc forţe noi! zise el pe un ton bucuros. Se simţea atît de mare nevoie!

Era tînăr, îmbrăcat într-o salopetă albastră. Mai scund decît mine, era foarte viguros şi trebuie să fi avut o forţă puţin obişnuită. Avea părul negru şi ochi cenuşii străpungători, ce străluceau pe faţa lui cu trăsături puternice.