— Sst, făcu Michel. Parcă aud ceva.

De sub grămada de dărîmături se auzeau gemete slabe.

— Ia spune, Pierre, întrebă Louis pe unul din muncitori, cine locuia aici?

— Bătrîna Ferrier şi cu fiica ei, o fetişcană frumoasă. Are numai şaisprezece ani. Ia stai. Am fost odată pe la ele. Aici era bucătăria. Ele trebuie să se afle în camera care era acolo!

Şi ne arătă o bucată de perete pe jumătate dărîmat. Michel se aplecă şi strigă printre spaţiile libere:

— Curaj! Sosim îndată!

Ascultam cu toţii, plini de teamă.

— Salvaţi-ne mai repede, ne răspunse o voce tînără şi înspăimîntată.

Cu foarte mare grabă, dar metodic, săparăm un tunel în dărîmături, proptindu-l uneori cu obiectele cele mai de necrezut: cu o mătură, cu o cutie de lucru, sau cu aparatul de radio. După o jumătate de oră, chemările încetară. Noi continuarăm cu o viteză şi mai mare, chiar cu riscul de a fi striviţi şi reuşirăm să o scoatem la timp dintre ruine pe Rose Ferrier. Mama ei murise.

Dacă am vorbit mai ales despre salvarea acestei fete, printre atîtea alte salvări izbutite sau nu în acea zi, am făcut-o fiindcă Rose avea să joace mai tîrziu, fără voia ei bineînţeles, rolul Elenei din Sparta, devenind pretextul celui dintîi război pe Tellus.

O transportarăm la infirmerie şi, cum eram tare flămînzi, ne aşezarăm jos şi începurăm să mîncăm. Soarele albastru era la zenit, cînd ceasul meu arăta orele 7 şi 17. El răsărise la ora 0.

Deci aci ziua albastră dura cu aproximaţie 14 ore 30'.

Toată după-amiaza lucrarăm pe nerăsuflate. Spre seară, cînd soarele albastru apuse la orizontul de la vest, iar soarele roşu, minuscul, răsărea la est, nici un rănit nu mai rămăsese îngropat sub ruine. Numărul lor total se ridica la 81. Găsisem şi 21 de morţi.

În jurul fîntînii, secată de altfel, ridicarăm un cantonament pitoresc. Din cearşafuri întinse pe pari, făcurăm corturi pentru cei rămaşi fără adăpost. Louis dădu dispoziţie să se monteze unul şi pentru muncitorii care luaseră parte la lucrările de salvare.