Ben zâmbi larg. Avea faţa rotundă şi ochii îi străluceau. Semăna mult cu Jessie, se gândi Baley, cu mama lui. Avea prea puţin din faţa prelungă şi gravă a lui Baley. Şi totuşi Ben gândea ca tatăl lui. Câteodată se încrunta, sobru, demonstrând că era un copil absolut legitim.

— Mă descurc foarte bine, spuse Baley.

— Da, tată. Eşti cel mai bun dintre noi, având în vedere…

— Având în vedere ce?

— Vârsta ta, bineînţeles. Şi nu uit că tu eşti cel care a început asta. Am văzut, totuşi, că te-ai adăpostit sub copac şi mi-am spus… ei bine, poate că bătrânului îi ajunge.

— Ţi-arăt eu ţie „bătrân”, zise Baley.

Robotul pe care-l văzuse în direcţia Oraşului era acum destul de aproape ca să fie observat, dar Baley îl îndepărtă din minte, considerându-l fără importantă. Spuse:

— E bine să te aşezi sub un copac, din când în când, dacă soarele străluceşte prea tare. Trebuie să învăţăm să folosim avantajele Exteriorului, dar şi să ne obişnuim să-l suportăm dezavantajele… Şi uite că soarele iese din spatele norului.

— Da, aşa e… Păi, atunci, nu vrei să mergi înăuntru?

— Pot să rabd. O dată pe săptămână am o după-amiază liberă şi o petrec aici. E dreptul meu. Se potriveşte cu gradul meu C-7.

— Nu e vorba de drept, tată. E vorba că oboseşti prea mult.

— Mă simt bine, zău.

— Sigur. Şi când o să ajungi acasă, o să te duci direct la culcare şi o să stai întins în întuneric.

— Antidotul obişnuit pentru o lumină prea puternică.

— Şi mama e îngrijorată.

— Păi, n-are decât să se îngrijoreze. O să-l prindă bine. În afară de asta, de ce e rău să stau aici? Partea cea mai proastă e transpiraţia. Dar trebuie să mă obişnuiesc. Nu pot scăpa de ea. La început nici nu puteam să mă plimb atât de departe de Oraş şi trebuia să mă întorc… Şi tu erai singurul care mă însoţea. Acum, uite ce mulţi suntem şi ce departe pot să merg, fără probleme. Pot să şi lucrez mult. Mai rezist o oră. Uşor… Zău, Ben, mamei tale i-ar face bine să vină şi ea aici.