— Cine? Mămica? Desigur că glumeşti.

— Nu prea glumesc. Atunci când va veni vremea să plec, nu voi putea… pentru că ea nu vrea.

— Şi te vei bucura. Nu te amăgi, tăticule. Asta nu se va întâmpla curând… şi, dacă acum nu eşti prea bătrân, vei fi prea bătrân atunci. O să fie ca un fel de joc pentru tineret.

— Ştii, zise Baley, încleştându-şi pe jumătate pumnul, eşti destul de înţelept când spui „tineret”. Ai plecat vreodată de pe Pământ? Au plecat vreodată de pe Pământ oamenii aceia de pe câmp? Eu am plecat. În urmă cu doi ani. S-a întâmplat înainte de aclimatizarea asta… şi am supravieţuit.

— Ştiu, tăticule, dar a fost pentru scurt timp şi a fost o misiune de serviciu, iar ţie ţi s-a purtat de grijă. Nu-i acelaşi lucru.

— A fost acelaşi lucru, spuse Baley, cu încăpăţânare, ştiind în sufletul său că n-a fost aşa. Şi nu ne va lua prea mult timp să plecăm. Dacă aş putea obţine permisiunea de a pleca pe Aurora, am pu-tea renunţa la acţiunea asta.

— Las-o baltă. N-o să se întâmple aşa uşor.

— Trebuie să încercăm. Cei ce deţin puterea nu ne vor lăsa să plecăm dacă nu primim undă verde de pe Aurora. Este cea mai mare şi cea mai puternică dintre Lumile Spaţiului şi ce spun ei…

— Devine realitate! Am discutat despre asta de peste un milion de ori. Dar nu trebuie să te duci acolo ca să le ceri permisiunea. Există hiper-transmiţătoare. Poţi vorbi cu ei de aici. Am spus-o de nenumărate ori până acum.

— Nu-i acelaşi lucru. Trebuie să luăm legătura unii cu alţii în persoană… şi am spus asta de nenumărate ori până acum.

— În orice caz, spuse Ben, încă nu suntem pregătiţi.

— Nu suntem gata pentru că Pământul nu vrea să ne dea navele. Cei din Spaţiu vor să ni le dea, împreună cu toată asistenţa tehnică necesară.