Ceea ce s-a întâmplat a fost că, după ce a trecut meridianul Cape Town, Soarele s-a stins brusc. Se mai zărea doar o pată purpurie, care nu radia lumină sau căldură. Printr-un procedeu necunoscut, undeva în spaţiu, lumina Soarelui fusese polarizată de două câmpuri încrucişate, astfel încât radiaţia nu-l mai putea străbate. Regiunea afectată fusese un cerc cu suprafaţa de cinci sute de kilometri pătraţi.

Demonstraţia durase treizeci de minute. Fusese îndeajuns: în ziua următoare, guvernul ţării anunţase restabilirea drepturilor civile ale tuturor cetăţenilor.

Excluzând asemenea incidente izolate, rasa omenească îi acceptase pe Overlorzi ca făcând parte din ordinea firească a lucrurilor. Şocul iniţial se diminuase într-un timp surprinzător de scurt şi fiecare revenise la ocupaţiile anterioare. Schimbarea cea mai profundă pe care ar fi remarcat-o un brusc trezit Rip Van Winkle ar fi fost o aşteptare tăcută, o uitătură mintală furişă, în vreme ce omenirea se pregătea ca Overlorzii să se arate şi să coboare din navele lor strălucitoare.

Cinci ani mai târziu, oamenii continuau să aştepte. Asta, gândi Stormgren, era cauza necazurilor…

* * *

Când ajunse la baza de lansare, Stormgren fu întâmpinat de obişnuita mulţime de spectatori şi videocamere. Secretarul general schimbă câteva fraze cu adjunctul, îşi luă geanta diplomatică şi păşi printre privitori.

Karellen nu-l lăsa niciodată să aştepte prea mult. Din mulţime se auzi un «Oooh!» şi o sferă argintie coborî din cer cu o viteză uluitoare. O rafală de vânt flutură hainele bărbatului când naveta se opri la o distanţă de cincizeci de metri, plutind delicat la câţiva centimetri deasupra solului, parcă temându-se de atingerea cu Pământul. În timp ce se îndrepta spre ea, Stormgren văzu familiara carcasă fără nituri sau suduri, apoi peste o clipă, înaintea lui apăru deschiderea care descumpănise pe cei mai renumiţi savanţi din lume.