Se deschise peste cinci minute. Nu existase nici o senzaţie de mişcare, dar Stormgren ştia că se află la cincizeci de kilometri deasupra solului, adânc în interiorul navei lui Karellen. Se găsea în lumea Overlorzilor; în jurul lui, aceştia îşi desfăşurau activităţile misterioase. Se apropiase de ei mai mult decât oricare alt om; totuşi despre aspectul lor fizic nu cunoştea nimic în plus faţă de cei din lumea de jos.
Sala micuţă din capătul coridorului scurt nu era mobilată, cu excepţia unui scaun şi a unei mese, aşezate în faţa ecranului de vizionare. Aşa cum se intenţionase, nu oferea absolut nici un indiciu asupra constructorilor ei. Ca de obicei, ecranul era pustiu. Uneori, Stormgren visa că acesta învia brusc, dezvăluind secretul care frământa întreaga lume. Dar visul nu se împlinise niciodată; misterul rămânea ascuns înapoia dreptunghiului de beznă. Deşi, în acelaşi timp, acolo se aflau putere şi înţelepciune ― şi poate în primul rând, o uriaşă şi amuzantă afecţiune faţă de fiinţele micuţe care trăiau pe Pământ.
Din difuzorul mascat se auzi glasul calm, niciodată grăbit, cunoscut atât de bine lui Stormgren, cu toate că lumea îl auzise doar o singură dată. Gravitatea şi rezonanţa lui ofereau singurele indicii asupra aspectului fizic al lui Karellen, lăsând impresia copleşitoare de mărime. Karellen era uriaş, poate cu mult mai mare decât un om, ba chiar unii savanţi, după ce analizaseră înregistrarea discursului său, sugeraseră că glasul aparţinea unei maşini. Lucrul acesta Stormgren nu-l putea crede niciodată.
― Da, Rikki, ţi-am ascultat interviul. Ce este cu domnul Wainwright?
― E un om cinstit, chiar dacă mulţi dintre cei care-l urmează nu sunt. Ce să facem cu el? Liga în sine nu este periculoasă, dar unii din extremiştii ei propovăduiesc în mod deschis violenţa.