— Inevitabilă, spuse Voy, ridicând din umeri.

— Pe de altă parte, continuă Harlan, eu aş spune că S. M. N. poate fi redusă la simpla deplasare a unui recipient de pe un raft pe altul. Aici!

Degetul lui lung indica locul. Unghia arătătorului, bine îngrijită, făcu un semn aproape imperceptibil de-a lungul unui şir de perforaţii.

Voy cântărea lucrurile cu o intensitate dureroasă, dar tăcută.

Harlan spuse:

— Nu se schimbă acum lucrurile în privinţa bifurcaţiei dumitale neglijate? Nu este folosită acum bifurcaţia de mai mică probabilitate, transformându-se aproape în certitudine şi nu duc toate acestea la…

— … în principiu la R. M. D., şopti Voy.

— La exact Răspunsul Maxim Dorit, încheie Harlan.

Voy ridică privirea, expresia lui întunecată oscilând între necaz şi furie. Harlan observă absent că între incisivii lui superiori era un spaţiu care-i dădea un aspect de iepure, care contrasta cu forţa reţinută a vorbelor sale.

Voy spuse:

— Presupun că voi fi chemat de Consiliul Atottemporal.

— Nu cred. Din câte ştiu, Consiliul Atottemporal nu a aflat de această problemă. Cel puţin, proiectul schimbărilor de realitate mi-a fost înmânat fără nici un comentariu.

Nu explică cuvântul „înmânat” şi nici Voy nu ceru lămuriri.

— Deci dumneavoastră aţi descoperit greşeala?

— Da.

— Şi nu aţi adus-o la cunoştinţa Consiliului Atottemporal?

— Nu.

— De ce? întrebă cu voce aspră Voy.

— Foarte puţine persoane ar fi putut evita această greşeală. Am simţit că o pot corecta înainte de a se fi produs vreo stricăciune. Şi aşa am şi făcut. De ce să merg mai departe?