Bîkov văzu apoi o a treia chelie: aceasta aparţinea unei siluete hidos de grasă, într-o salopetă gri, care se întinsese pe covor, cu capul pleşuv, de culoare cenuşie, vîrît stîngaci în ungherul dintre perete şi dulapul de fier. De gît îi atîrna un şnur, ce se întindea pînă sub birou.

Bîkov se lăsă stînjenit cînd pe un picior, cînd pe celălalt, îşi trase din nou fermoarul de la bluză şi aruncă o privire neliniştită spre uşă. În clipa aceea capul de culoarea şofranului dispăru. Se auzi un pufăit, şi o voce înfundată, răguşită rosti satisfăcută: „Ţine splendid! Splendid!” Deasupra biroului se ridică încet o siluetă greoaie şi îndesată, într-o salopetă de lucru de nailon.

Omul era de statură uriaşă, nespus de lat în umeri, de bună seamă cîntărind multe kilograme. Faţa lui, cu pielea oacheşă, brăzdată de zbîrcituri, părea o mască; gura, cu buzele subţiri, era strînsă, formînd o linie dreaptă; de sub fruntea puternic bombată, ochii rotunzi şi fără gene îl fixau cu răceală şi atenţie pe Bîkov.

— Ce doriţi? se informă omul, cu vocea răguşită.

— Aş vrea să vorbesc cu tovarăşul Kraiuhin — spuse Bîkov, uitîndu-se cu coada ochiului la silueta masivă întinsă pe covor.

— Eu sînt Kraiuhin. Omul cu ochii rotunzi se uită şi el cu coada ochiului la silueta de pe covor, după care îl fixă din nou pe inginer.

Chelia din fotoliu stătea nemişcată. Bîkov şovăi o clipă, făcu cîţiva paşi şi se prezentă. Kraiuhin îl ascultă cu capul plecat.

— Îmi pare bine — spuse el, rezervat. Te-am aşteptat încă de ieri, tovarăşe Bîkov. Ia loc, te rog — şi Kraiuhin arătă, cu palma lui uriaşă ca o cazma, fotoliul. Aici, te rog. Eliberează locul şi stai jos.