Fără a pricepe nimic, Bîkov se apropie de birou, se întoarse înspre fotoliu şi abia îşi stăpîni un rîs nervos, în fotoliu zăcea un ciudat costum de protecţie, asemănător cu un costum de scafandru, dintr-o ţesătură elastică de culoare cenuşie. Peste speteaza fotoliului se ridica o calotă rotundă, argintie, prevăzută cu cleme metalice.

— Ia-l şi pune-l jos — zise Kraiuhin.

Bîkov aruncă o privire la momîia cea grasă din ungherul de lîngă dulapul de fier.

— Şi acesta e tot un costum de protecţie — vorbi nerăbdător Kraiuhin. Ia loc odată!

Bîkov goli grăbit fotoliul şi se aşeză oarecum jenat. Kraiuhin se uită la el, fără a clipi.

— Aşa… Bătu o vreme în birou cu degetele lui palide. Să facem cunoştinţă, tovarăşe Bîkov. Mă numesc Nikolai Zaharovici. Aşa să-mi spui. Ai să lucrezi sub conducerea mea. Dacă, bine-nţeles… Zbîrnîitul strident al telefonului îl întrerupse. Kraiuhin ridică receptorul: O clipă, tovarăşe Bîkov… Alo! Da, eu sînt…

Mai mult nu rosti nici un cuvînt, dar Bîkov văzu în lumina albăstruie pe care o răspîndea ecranul videofonului cum lui Nikolai Zaharovici îi năvăli deodată sîngele în obraji şi i se umflară la tîmple nodurile întunecate ale vinelor. Era vorba, se pare, de nişte lucruri foarte grave. Delicat, Bîkov îşi lăsă ochii în jos şi se apucă să examineze costumul de protecţie care zăcea pe covor, alături de fotoliu. Prin gulerul desfăcut se vedea interiorul căştii. I se păru că distinge prin cască desenul gros al covorului, deşi dinafară globul argintiu părea absolut opac. Bîkov se aplecă să vadă mai bine casca, dar în clipa aceea Kraiuhin puse receptorul în furcă şi răsuci comutatorul.

— Să vină Pokatilov! ordonă el.

— Am înţeles! răspunse cineva nevăzut.

— Peste o oră.