Apucat de un acces de tuse, Kraiuhin aruncă ţigara şi îşi şterse chelia cu batista. Iurkovski, roşu la faţă, se uita într-o parte. Toţi tăceau, Dauge îi dădu un ghiont lui Bîkov:

— Uite aşa sînt readuşi pe pămînt oamenii care plutesc cu capul în nori.

— Lasă, Iohanîci! îi şopti înciudat Bîkov. Lasă-mă să ascult.

Bîkov nu era încă pe deplin lămurit asupra proiectului şi mijloacelor expediţiei. Pînă una alta era limpede că cel puţin o dată oamenii au reuşit să debarce cu succes pe Venus. Era vorba de expediţia lui Tahmasib-Ermakov. Golconda uranică nu era un mit.

— N-o să fie nevoie să modificăm datele zborului? întrebă Ermakov.

— Nu, datele nu se modifică. Mihail Antonovici trebuie să decoleze la cincisprezece — optsprezece august.

Navigatorul Krutikov dădu din cap zîmbind.

— Mai am o întrebare — spuse pe neaşteptate Iurkovski.

— Te rog, Vladimir Sergheevici.

— Nu prea înţeleg rolul tovarăşului… ă-ă… Bîkov, în cadrul expediţiei noastre. Nu mă îndoiesc cîtuşi de puţin de… ă-ă… deosebitele sale calităţi atît fizice cît şi morale, totuşi aş fi curios să-i cunosc specialitatea şi sarcinile.

Bîkov încetă să mai răsufle.

— Dumneata ştii — vorbi rar Kraiuhin — că expediţia va avea de lucrat în deşert. Tovarăşul Bîkov e un bun cunoscător al deşertului.

— Hm… Credeam că e specialist în terenuri de coborîre. E de presupus că şi Dauge cunoaşte deşertul tot atît de bine.

— Dauge cunoaşte deşertul mult mai puţin! replică supărat Grigori Iohanovici. Mult mai puţin. Numitul Dauge s-a făcut de rîs în cele mai prozaice dune din Gobi, şi dacă nu era Bîkov… Tu nu-l cunoşti pe Bîkov, Volodea, şi nu cunoşti deşertul Nu toate deşerturile sînt la fel ca cel de pe Marele Platou.