— Specialist în deşerturi… — şopti Dauge.

Bîkov înălţă din umeri nerăbdător.

— Şi acum, încă ceva… — Kraiuhin se ridică şi se sprijini în mîini, cu palmele pe birou. Cîteva cuvinte despre enigma lui Tahmasib…

— O, doamne! bombăni jalnic Krutikov.

— Ai zis ceva? replică Kraiuhin, întorcîndu-se spre el.

— Nimic, Nikolai Zaharovici.

— Voiai să spui, probabil, că te-a plictisit de moarte mitul acesta al enigmei lui Tahmasib?

— Hm… — Krutikov făcu o mişcare stîngace şi se uită cu coada ochiului la Ermakov. Nu chiar asta…

— Dar cam aşa ceva. Să trecem însă la subiect. Cineva din prezidiul Academiei a manifestat un viu interes faţă de această problemă şi a rugat ca în planul expediţiei să fie inclusă şi descifrarea acestei „enigme”.

— Prea bine… — zîmbi ironic Krutikov.

— Am refuzat, sub motiv că aveţi sarcini prea multe. Cum însă tot o să lucraţi în apropierea Golcondei, am să vă rog să daţi atenţie tuturor fenomenelor ce s-ar asemăna, într-o măsură sau alta, cu ceea ce a ieşit la iveală după expediţia Tahmasib-Ermakov. Ne-am înţeles?

Nu răspunse nimeni. Numai Ermakov zise încet:

— Din păcate, părerea că strania aventură a lui Tahmasib este un mit e foarte răspîndită. Catastrofa care a survenit atunci nu e însă un mit…

— Sînt o mie de motive care i-ar putea explica moartea — spuse Dauge.

— Nu e exclus, după cum nu e exclus ca „centura roşie”, oricare ar fi natura ei, să existe în realitate şi să fi cauzat moartea lui Tahmasib.

— Pe scurt, nu e un ordin, e o rugăminte — spuse Kraiuhin — deşi mi-e teamă că „enigma lui Tahmasib” o să se facă simţită indiferent dacă credeţi sau nu în ea. Asta-i tot ce voiam să vă spun. Acum, despre chestiunile curente. Ştiţi că mîine decolăm. Ne întîlnim aici la douăsprezece. Mergem la aerodromul Vnukovo… Alexei Petrovici!