— Da!… Bîkov sări în picioare.
— Stai jos. Unde dormi? La „Praga”?
— La mine — spuse repede Dauge.
— Perfect! Ei, tovarăşi, dacă nu mai are nimeni de pus vreo întrebare, puteţi pleca să vă pregătiţi. Anatoli Borisovici, dumneata te rog să mai rămîi cîteva minute.
Toţi se ridicară şi îşi luară rămas bun. Ieşind în anticameră, Dauge îl prinse pe Bîkov de braţ:
— Coboară, Alexei şi aşteaptă-mă în vestibul. Eu mă duc după maşină. Avem la dispoziţie o seară întreagă. Să mai stăm de vorbă. Îmi închipui că ai de pus un noian de întrebări, nu?
— Eşti grozav de perspicace, Grigori Iohanîci! mormăi Bîkov.
ÎN AJUN
Bîkov răsuflă adînc şi se ridică în capul oaselor, dînd plapuma la o parte. Nu putea adormi cu nici un chip, în cabinetul lui Dauge, unde se instalase el, era întuneric; se distingea numai cearşaful alb, a cărui margine lunecase pe parchet. Dincolo de geamurile largi stăruia în noapte geana palidă trandafirie a luminilor Capitalei.
Bîkov întinse mîna după ceasul aflat pe scaunul de lîngă pat. Ceasul îi alunecă printre degete şi căzu pe covoraş. Inginerul se dădu jos din pat şi se apucă să-şi caute ceasul, pipăind cu palma covoraşul şi parchetul. Ceasul nu era nicăieri. Se ridică drăcuind şi pături cearşaful. Făcea treaba asta pentru a treia oară de cînd Dauge, urîndu-i noapte bună, se retrăsese în dormitor, ca să scrie cîteva scrisori. Bîkov se culcă din nou, dar nu izbuti să adoarmă. Se sucea, pufăia într-una, căuta o poziţie mai comodă, numără pînă la o sută. Somnul însă se lăsa aşteptat.
„Prea multe impresii” — îşi zise, ridicîndu-se din nou în capul oaselor. Prea multe impresii şi gînduri care mă frămîntă.