Prea multe i-a explicat Dauge şi prea multe au rămas încă nelămurite pentru el. Bună ar fi acum o ţigară, dar nu — nu e voie! Trebuie să se lase de fumat şi să renunţe cu desăvîrşire la băuturile alcoolice. Adineauri, Iohanîci, ascultîndu-l fără pic de entuziasm cînd i-a spus că „…în geamantanul ăsta, prietene, îşi aşteaptă rîndul un coniac armenesc clasa întîi”, l-a întrebat cu indiferenţă: „Are vrea cincisprezece ani vechime?” „Douăzeci!” i-a răspuns solemn Bîkov. „Atunci aruncă-l, l-a sfătuit cu blîndeţe Dauge. Aruncă-I imediat în crematoriu ori dăruieşte-l mîine cuiva. Bagă de seamă că pe navă n-o să ai voie să fumezi. Aşa prescrie regimul. Pe Pămînt ţi se permite numai vin de struguri, în doze minime; în timpul expediţiei însă — nici o picătură! Aşa prescrie regimul, tovarăşe explorator interplanetar.”

— M-mînăstire nu alta! spuse afectat Bîkov, ghemuindu-se sub plapumă. Trebuie să dorm. Să mai încerc o dată.

Închise ochii şi numaidecît i se înfăţişă vestibulul pustiu, în care l-a aşteptat după consfătuire pe Dauge. Bogdan Spiţîn şi grăsanul de Krutikov au trecut pe lîngă el şi s-au oprit în apropiere, lîngă un chioşc de cărţi. După cîte a putut el înţelege, vorbeau despre o carte nouă. Adevărul e că Spiţîn mai mult tăcea, cu un zîmbet strălucitor pe buze, în vreme ce Krutikov trăncănea într-una cu vocea lui subţire de tenor, aruncînd necontenit priviri prieteneşti şi binevoitoare în direcţia novicelui. Bîkov a simţit că era poftit să se alăture discuţiei, dar între timp şi-au făcut apariţia Dauge şi Iurkovski. Dauge mergea cu paşi repezi, muşcîndu-şi buza. Iurkovski, cu faţa schimonosită de un rictus spasmodic, ţinea în mînă un ziar mototolit.

„A pierit Dangée” — a spus Iurkovski, apropiindu-se de ei.

Bîkov a văzut dispărînd zîmbetul de pe faţa lui Spiţîn.

,A-a, drace!” a exclamat acesta.

Krutikov s-a aplecat cu tot corpul înainte; buzele au început să-i tremure:

„Dumnezeule… Paul?!”