Nu se ştie ce s-a întîmplat acolo. Tahmasib s-a întors la rachetă după patru zile, singur, mort de sete, cu tot trupul plin de plăgi de pe urma radiaţiilor. A adus cu el exemplare de minereuri de uraniu, radiu şi transurani („Minereuri din cele mai bogate, Alexei, uluitoare minereuri!”), cum şi un container cu un praf radioactiv de culoare trandafirie-cenuşie. Aproape îşi pierduse cunoştinţa. I-a arătat lui Ermakov containerul şi i-a vorbit mult şi cu înflăcărare în limba azerbaigeană. Ermakov nu cunoştea această limbă şi-l implora să vorbească ruseşte, dîndu-şi vădit seama de imensa importanţă a celor relatate. Dar Tahmasib i-a spus în ruseşte doar atît: „Fereşte-te de centura roşie!” Mai mult n-a mai rostit nici un cuvînt pînă şi-a dat sufletul. Moartea a survenit în timpul startului. Ermakov a stat două săptămîni în rachetă cu cadavrul lui.

„Centura roşie” — aceasta este enigma lui Tahmasib, enigma morţii celor trei geologi, enigma Golcondei. Dar poate că nu e nici o enigmă la mijloc? Poate că, aşa cum socotesc mulţi, Tahmasib şi-a pierdut pur şi simplu facultăţile mintale din pricina bolii actinice sau în clipa cînd şi-a văzut tovarăşii morţi. Praful cenuşiu-trandafiriu din container s-a dovedit a fi o combinaţie complexă silico-organică, de altfel demult cunoscută pe Pămînt.

Este de neînţeles de ce a cărat Tahmasib cu el containerul acela… De asemenea, ce legătură este între asta şi „centura roşie”.

Dauge i-a spus toate acestea repede, strîmbîndu-se ca în urma unei arsuri. El nu credea în „enigma lui Tahmasib”. În schimb era gata să vorbească ore întregi despre bogăţiile Golcondei. Numai dacă s-ar putea ajunge cumva la ea, fie chiar şi pe brînci…

Bîkov se rezemă cu şoldul de balustradă. Pachetul de ţigări îl jena şi de aceea îl puse alături. Pe sus trecu, cu un zumzet uşor, un elicopter. Bîkov se uită lung la luminile lui de semnalizare — roşu şi galben — şi îşi aduse aminte de convorbirea cu Dauge.