Tahmasib şi tovarăşii săi au mers spre Golconda pe jos. Expediţia aceasta însă este înzestrată cu un transportor. Dauge zice că e o maşină superbă. La Iohanîci totul e superb: „Hius” e superb, transportorul e superb, Iurkovski e superb. Numai despre comandant s-a exprimat cu oarecare rezervă. Ermakov e fiul adoptiv al lui Kraiuhin. E unul dintre cei mai buni cosmonauţi din lume, dar este un om ciudat. E drept că a dus, se pare, o viaţă foarte grea. Dauge l-a caracterizat într-un fel oarecum incert: „Aproape că nici nu-l cunosc… Se zice… se zice că e un om foarte curajos, foarte instruit şi foarte aspru… Se zice că nu rîde niciodată…”

Soţia lui Ermakov a fost prima fiinţă umană care a zburat pe satelitul artificial al planetei Venus. Acolo s-a întîmplat o nenorocire. Nimeni nu ştie ce anume. De-atunci, femeile nu mai sînt luate în expediţiile interplanetare îndepărtate. Ermakov s-a consacrat pe de-a-ntregul asaltului planetei Venus. De patru ori a încercat să debarce pe suprafaţa acestei planete, dar de fiecare dată fără succes. A cincea oară a zburat cu Tahmasib Mehti. Acum, la bordul lui „Hius”, pleacă spre Venus pentru a şasea oară.

Bîkov făcu cîţiva paşi pe balcon, cu mîinile la spate. Nu, nu-i chip să-l pătrundă frigul! E mult prea cald, sufocant chiar. Poate n-ar strica totuşi să aprindă o ţigară? Bîkov simţi crescînd în el convingerea că cel mai bun şi mai radical mijloc împotriva insomniei e ţigara. Dibui pachetul cu ţigări.

Cel mai bun mijloc de a birui ispita e să te supui ei. Bîkov rîse. Pe dracu ghem! Regimul! Şi pachetul zbură jos de la etajul zece. Inginerul se aplecă peste balustradă şi privi în abisul întunecat. Jos se aprinseră deodată razele orbitoare ale unor faruri, care lunecară fără zgomot pe asfalt şi se făcură nevăzute.

„Degeaba am făcut gunoi — îşi zise Bîkov. Eh, slăbiciuni şi păcate! Trebuie să dorm…” Intră în cameră şi ajunse bîjbîind la pat. Sub piciorul lui trosni ceva. „Sărmanul ceas” — îşi zise el, încercînd să desluşească măcar ceva în întuneric.