— Da — făcu Dauge, gînditor — chestiunea e într-adevăr extrem d «importantă. Acum îmi dau seama de ce n-ai adormit încă. Mă întrebam ce-oi fi tot umblînd încoace şi încolo? Te-o fi durînd dinţii! Şi cînd colo, care va să zică, farurile astea-s de vină!

— M-da — rosti nesigur Bîkov, lăsîndu-şi jos piciorul. Senzaţia de uşurare se evaporă.

— Ai probabil anumite consideraţiuni în legătură cu această problemă? urmă Dauge, pe un ton foarte serios. Ai găsit, se vede treaba, ceva în timpul… orelor de veghe, nu? Ceva de utilitate generală…

— Vezi, Iohanîci… — începu cu glas persuasiv Bîkov, făcînd o mină foarte semnificativă şi neştiind cum va sfîrşi fraza începută.

— Da, da, te-am înţeles — îl întrerupse Dauge, dînd din cap. Ai dreptate, înţelegi? Ai absolută dreptate. Situaţia e întocmai aşa. Atmosfera planetei Venus nu lasă într-adevăr să se propage fasciculele de radiaţie electromagnetică, dar, la un anumit diapazon strict determinat, se admite posibilitatea străpungerii radio-blocadei. Acest diapazon este determinat după date pur teoretice, cum şi după datele de observaţie a cîmpurilor locale de ionizare… de unde, inginerule?…

— De pe Venus — spuse încruntat Bîkov.

— Exact, de pe Venus! Atmosfera acestei planete lasă să treacă uneori şi unde de alte lungimi, ceea ce reprezintă însă un fenomen întîmplător, pe care nu se poate conta. Iată de ce problema care se pune e aceea de a determina zona de trecere şi, odată determinată aceasta, să se lanseze faruri pe suprafaţa… pe suprafaţa cui?

— A lui Venus! răspunse Bîkov, furios.

— Splendid! replică încîntat Dauge. Nu ţi-ai pierdut degeaba noaptea. Însă toate încercările de a lansa pe suprafaţa planetei o staţie de radio s-au soldat… cu ce, inginerule?