— Ajunge — răspunse Bîkov, foindu-se în fotoliu.

— Hm… Ciudat. Unele din ele, amice, s-au soldat cu un eşec. Mai bine zis, aceste faruri-tanchete s-au sfărîmat de stînci. Sau, în orice caz, s-au defectat în timpul coborîrii lor. Dar chiar dacă nu s-ar fi sfărîmat, ce folos? Tot nu ne-ar fi putut ajuta. În schimb acum avem… ce avem?

— Nu mai avem răbdare — făcu posomorît Bîkov.

Dauge declară solemn:

— Îl avem pe „Hius”, şi avem faruri, şi s-a găsit o zonă de trecere în care semnalele sus ziselor faruri răzbesc prin atmosferă. Asta înseamnă că avem tot, în afară de răbdare, iar asta e o chestie de obişnuinţă. Cred că putem dormi liniştiţi.

Alexei Petrovici oftă mîhnit şi se ridică.

— Am insomnie — spuse el.

Dauge dădu din cap.

— Se mai întîmplă…

Bîkov făcu cîţiva paşi prin cameră şi se opri în faţa unui perete pe care erau atîrnate trei stereofotografii. Cea din stînga înfăţişa o stradă veche şi strîmtă dintr-un oraş baltic, cea din dreapta — o navă cosmică ce semăna cu un cartuş de armă din vremea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, mărit colosal de mult, înfipt cu botul lui ascuţit în cerul negru. În fotografia din stînga, Bîkov văzu o tînără femeie cu înfăţişare tristă, într-o rochie albastră, închisă pînă la gît.

— Cine e, Iohanîci, soţia?

— D-da… De fapt, nu — răspunse anevoie Dauge. E Maşa Iurkovskaia, sora lui Volodea. Ne-am despărţit…

— A, iartă-mă…

Inginerul îşi muşcă buza, se întoarse la fotoliu şi se aşeză.

Dauge frunzărea în neştire paginile cărţii pe care o avea în faţă.

— De fapt, ea a plecat… ca să mă exprim mai exact…

Bîkov tăcea, examinînd faţa slabă şi arsă de soare, aproape neagră, a prietenului său.

— Nici pe mine nu mă prinde somnul, Alexei — spuse Dauge, cu o nuanţă de mîhnire în glas. Îmi pare rău de Paul.