Bîkov asculta neclintit.
— Tu nu ştii asta. N-ai somn numai fiindcă te simţi în ajun, cu un picior aici, iar cu celălalt dincolo. Uite, Iurkovski, de pildă, stă acum şi scrie versuri. Despre cerul albastru, despre negurile ce se lasă pe apa lacurilor, despre norii albi ce plutesc peste marginea pădurii. Sînt versuri proaste, cum găseşti cu duiumul în orice redacţie de pe Pămînt. El ştie bine asta. Şi totuşi perseverează. Dauge închise cu zgomot cartea şi se lăsă pe speteaza jilţului, dîndu-şi capul pe spate. Iar rotofeiul de Krutikov, navigatorul nostru, goneşte desigur cu maşina prin Moscova. Cu nevastă-sa. Ea stă la volan, iar dumnealui nu-şi mai ia ochii de la dînsa. Şi regretă că nu-s şi copiii alături. Copiii lui stau la Novossibirsk, la bunica lor. Un băieţaş şi o fetiţă, tare drăgălaşi copii… — Dauge izbucni deodată în rîs: De dormit, doarme Bogdan Spiţîn, al doilea pilot. Casa lui e în rachetă. „Eu, zice, stau pe Pămînt ca în tren: vreau să mă culc şi să adorm, ca să ajung mai repede la destinaţie”. Bogdan e un locuitor al cerului. Avem noi din ăştia, molipsiţi pentru toată viaţa. Bogdan s-a născut pe Marte, în orăşelul ştiinţei de pe Marele Platou. Acolo şi-a petrecut primii cinci ani din viaţă, după care maică-sa s-a îmbolnăvit şi au fost expediaţi amîndoi pe Pămînt. Se zice că odată, cînd l-au lăsat pe micul Bogdaşa să se plimbe prin iarbă, s-a plimbat el cît s-a plimbat, pe urmă a nimerit într-o băltoacă şi a început să urle: „Vreau aca-asă-ă! Pe Ma-a-rte!”