— Vreau să spun — urmă Kraiuhin — că acum o jumătate de an erai încă, se pare, celibatar.

— Da — răspunse sec Bîkov. Sînt şi acum. Deocamdată.

Îşi dădu brusc seama că Kraiuhin ştie multe despre persoana sa şi îi pune toate întrebările acestea nu fiindcă l-ar interesa răspunsurile lui, ci pentru a-şi face o „impresie personală” sau cine ştie în ce alt scop. Era ceva neplăcut, şi asta îl făcu pe Bîkov atent.

— Deocamdată sînt celibatar — repetă el.

— Prin urmare — spuse Kraiuhin — n-ai rude apropiate, nu?

— Prim urmare, nu.

— Şi eşti, ca să zic aşa, absolut singur şi independent…

— Da, singur. Deocamdată singur.

— Unde spui că ai lucrat în ultima vreme?

— În Gobi…

— Mult?

— Trei ani!

— Tot timpul în deşert?

— Da. Fireşte, cu mici întreruperi. Deplasări, cursuri… În cea mai mare parte însă, am stat în deşert.

— Nu te-ai plictisit?

Bîkov rămase pe gînduri.

— La început mi-a fost greu — spuse el, prudent. Apoi m-am obişnuit. Desigur, nu e uşor să lucrezi în deşert. Îşi aduse aminte de cerul dogoritor şi de oceanele negre de nisip. Dar şi deşertul poate fi îndrăgit.

— Da? făcu Kraiuhin. Poţi îndrăgi deşertul? Dumneata îl iubeşti?

— M-am obişnuit, de bună seamă.

— Ultima dumitale funcţie?

— Şeful coloanei de transportoare atomice universale de la Baza expediţionară din Gobi.

— Aşadar cunoşti bine maşinile?

— Depinde care…

— Să zicem transportoarele acestea atomice ale dumitale.

Întrebarea i se păru lui Bîkov de prisos şi de aceea nu răspunse.

— Spune-mi, dumneata ai condus anul trecut operaţiile de salvare a expediţiei Dauge?