— Eu.

— Bravo, ai lucrat splendid! Fără dumneata, expediţia ar fi fost pierdută.

Bîkov ridică din umeri:

— Pentru noi a fost un marş în salturi ca atîtea altele şi nimic mai mult.

Kraiuhin îşi miji ochii.

— Dar şi oamenii dumitale au avut de suferit, dacă nu mă înşeală memoria.

Bîkov roşi — cu tenul lui, roşeaţa aceasta dădea feţei sale o expresie cumplită — şi spuse înciudat:

— S-a abătut peste noi furtuna neagră! Nu vreau să mă laud, tovarăşe Kraiuhin, dar marşurile cu sunet de fanfară au loc numai la parăzi. În deşert, treaba asta e mai complicată.

Se simţea stînjenit şi era înciudat. Kraiuhin îl cerceta cu un zîmbet nedefinit:

— Aşa… Mai complicată… Trei ani în deşert. Nu e puţin. Asta e bine. Spune-mi, tovarăşe Bîkov, în afară de serviciu te mai preocupă altceva?

Inginerul îl privi nedumerit:

— În ce sens?

— Ce faci în timpul liber?

— Hm… Citesc, joc şah.

— Mi se pare că ai unele lucrări?

— Am.

— Multe?

— Nu, nu sînt multe. Două articole în revista „Transporturile pe şenile”.

— Pe ce temă?

— Repararea motoarelor-reactor atomice în condiţii de exploatare. O experienţă proprie.

— Repararea motoarelor-reactor atomice… Foarte interesant. Apropo, în afară de hochei, ce te mai interesează în materie de sport?

— Sambo… Sînt instructor.

— Asta e bine. Aşa. Dar astronomia nu te-a interesat niciodată?

Bîkov avu impresia că Kraiuhin îşi bate joc de el.

— Nu, astronomia nu m-a interesat — îi răspunse.

— Păcat!

— Se poate.

— Spun asta, Alexei Petrovici, deoarece munca pe care o vei face la noi va fi pînă la un anumit punct, ca să zic aşa, legată de această ştiinţă.

Inginerul se încruntă.

— Iertaţi-mă, nu prea vă înţeleg…

— Ce ţi s-a spus cînd ai fost trimis aici?