Bîkov îşi aminti deodată:

— Golconda uranică!

Kraiuhin îi aruncă o privire scurtă, foarte atentă:

— Da. Golconda uranică. Ei, vezi, ştii aproape tot.

— Venus… — rosti tărăgănat Bîkov. Golconda uranică… Clătină din cap şi rîse. Eu şi în cer! De necrezut!

— Ei, hai, că n-oi fi dumneata chiar aşa de păcătos, în afară de asta, noi nu te trimitem în grădinile raiului. Dar poate… — Kraiuhin se aplecă şi coborî vocea: Ţi-i teamă?

Bîkov rămase pe gînduri.

— Desigur, mi-i cam teamă — mărturisi el. Ba chiar mi-i teamă de-a binelea. S-ar putea să nu corespund. Se uită la Kraiuhin şi zîmbi: Nu, nu mă tem eu într-atîta încît să refuz. Dar vă daţi şi dumneavoastră seama că toate acestea sînt atît de neaşteptate. Şi apoi… Sînteţi încredinţat că am să corespund?

— Sînt absolut convins. Fireşte, acolo o să fie greu, foarte-foarte greu, o să întîmpinaţi probabil primejdii pe care nici nu le bănuim… Dar dumneata ai să te descurci.

— Dumneavoastră ştiţi mai bine, tovarăşe Kraiuhin.

— Da, cred că ştiu mai bine. Aşadar, Alexei Petrovici, să considerăm că n-ai să dai fuga la ministerul dumitale şi n-ai să-i implori pe cei de acolo să fii eliberat din motive de sănătate sau din motive de ordin familial.

— Tovarăşe Kraiuhin!

— Să nu te mire că-ţi spun asta. Kraiuhin se întunecă la faţă: în fotoliul acesta au stat ei şi alţii, mai ceva, şi s-au speriat în modul cel mai regretabil. Kraiuhin îşi trecu palma peste obraz. Ca să fiu sincer, de mult am pus eu ochii pe dumneata şi mă bucur că nu m-am înşelat.

Bîkov icni stînjenit şi se uită în altă parte. Apoi, calm, întrebă:

— De unde mă cunoaşteţi, tovarăşe Kraiuhin?