— Cine-i acolo?

Will sesiză nesiguranţa din glas. Se opri din căţărat; ascultă; privi. Pădurea răspunse: foşnetul frunzelor, clipocitul îngheţat al izvorului, un ţipăt îndepărtat al unei bufniţe de zăpadă.

Ceilalţi nu făceau nici un zgomot. Will percepu o mişcare în colţul ochilor. Forme nedesluşite strecurându-se prin pădure. Întoarse capul, văzând o umbră albă în întuneric. Apoi dispăru. Crengile tremurau uşor în vânt, frecându-se una de alta ca nişte degete de lemn. Will deschise gura să strige o avertizare, însă cuvintele păreau că-i îngheţaseră în gâtlej. Poate că greşea. Poate că fusese doar o pasăre, o reflectare a zăpezii, vicleşug al luminii selenare. De fapt, ce văzuse oare?

— Will, unde eşti? strigă Ser Waymar. Poţi vedea ceva?

Se mişca încet, în cerc, îngrijorat deodată, cu sabia în mână. Trebuie să-i fi simţit şi el, aşa cum îi simţise Will Nu era nimic de văzut.

— Răspunde-mi! De ce-i aşa de frig?

Era frig. Zgribulit, Will se prinse mai strâns de trunchi. Faţa i se lipi cu putere de lemnul bradului. Putea simţi pe obraz răşina dulce şi lipicioasă.

Din întunecimea pădurii se ivi o umbră. Se opri înaintea lui Royce. Era înaltă, ciolănoasă şi tare precum oasele bătrâne, cu pielea albă ca laptele. Armura sa părea să-şi schimbe culoarea cu fiecare mişcare; ba era albă precum zăpada proaspăt căzută, ba era neagră ca o umbră, şi mereu pătată cu verdele-închis al copacilor. Modelele dănţuiau ca lumina lunii atingând apa, cu fiecare pas pe care-l făcea.

Will auzi răsuflarea lui Ser Waymar Royce ieşind într-un suspin prelung.

— Nu te apropia mai mult, avertiză nobilul.

Vocea îi răsuna spartă, ca a unui băietan. Îşi azvârli mantia lungă, de zibelină, peste umăr, pentru a-şi elibera braţele, şi apucă sabia cu amândouă mâinile. Vântul se oprise. Se făcuse foarte frig.