Îl găsiră pe Robb pe malul râului, la nord de pod, cu Jon încă în şa, alături de el. Zăpada târzie de vară fusese aprigă în acest pătrar al lunii. Robb stătea adâncit până la genunchi în alb, cu gluga dată pe spate, astfel că soarele îi lucea în păr. Ţinea ceva în mână, în vreme ce băieţii vorbeau cu voci joase, agitate.

Călăreţii îşi croiră prudenţi drum prin nămeţi, căutând porţiunile sigure pe terenul ascuns şi accidentat. Cassel şi Theon Greyjoy fură primii care ajunseră şi doi băieţi. Greyjoy râdea şi glumea pe când galopa. Bran auzi cum şuiera respiraţia sa.

— Zeilor! exclamă el, chinuindu-se să-şi strunească armăsarul pe când apuca spada.

Spada lui Jory era deja trasă afară.

— Robb, îndepărtează-te! strigă când calul se cabra sub el.

Robb rânji şi privi în sus, peste povara din braţele sale.

— Nu te poate răni, zise el. E moartă, Jory.

Bran era deja fierbinte de curiozitate. Şi-ar fi îmboldit poneiul să gonească mai repede, însă tatăl său îi obligă să descalece lângă pod şi să se apropie pe jos. Bran descăleca şi o luă la goană.

Jon, Jory şi Theon Greyjoy descălecaseră şi ei deja.

— Pe cele şapte iaduri, ce-i asta? întrebă Greyjoy.

— Un lup, îi lămuri Robb.

— E un monstru, zise Greyjoy, uită-te la mărimea lui.

Inima lui Bran îi bubuia în piept, pe când îşi făcea drum prin zăpada până la şold, alături de fraţii săi. Pe jumătate îngropată sub zăpada pătată de sânge, zăcea o formă uriaşă şi întunecată, chircită în moarte. Gheaţa se prinsese de blana ei lăţoasă şi cenuşie, şi în aer stăruia un miros vag de putrefacţie, precum parfumul unei femei. Bran zări ochii orbi, năpădiţi de viermi, o gură mare, plină de dinţi îngălbeniţi. Dar mărimea îl făcu să icnească. Era mai masivă decât poneiul său, de două ori mai mare decât cei mai fioroşi câini din coteţele tatălui său.

— Nu e un monstru, zise Jon calm. Ăsta-i un lup străvechi, iar ei cresc mai mari decât ceilalţi.